Si mie mi-e frica! …Cateodata

Cand ai copil, unul singur sau primul, ai de facut fata la o serie de “Prima Data”.

Unele situatii iti aduc fericire maxima, il pui pe Facebook, cei care au copii te inteleg, cei care nu au se mira cat poti fi de prostuta sa te mandresti ca si-a muscat degetele de la picioare, i-a crescut un dinte sau a zambit pentru prima oara.

Dar exista “Prima data” si pentru a cadea din pat, pentru a se urca in copac, pentru a pleca departe de tine. Exista mereu o “Prima data” pentru a te pune pe tine, ca parinte, fata in fata cu propriile tale frici. Si, culmea, de cele mai multe ori, daca ai destula intelepciune, esti fortat sa le faci fata, sa le depasesti.

De ce m-au napadit azi gandurile astea? Pentru ca al meu copil (7 ani) a plecat, pentru PRIMA DATA, in excursie cu scoala fara mine. M-am trezit devreme, m-am gandit cateva ore daca sa il insotesc sau nu. Nu, nu sunt o mama exagerata. Am putine frici, dar am si eu cateva. Una e frica de masini si de trafic. Si, chiar nu cred ca e intamplator ca el nu stie sa se fereasca de masini. Pentru ca il secondez in permanenta, nu il responsabilizez la aspectul asta, pentru ca mi-e frica tare… Si, iar nu cred ca e intamplator, ca e singurul copil pe care il stiu care chiar a fost accidentat usor de o masina, scapat fiind din ochi de bunica exact 5 MINUTE.

Azi m-am hotarat sa il responsabilizez. I-am explicat care sunt riscurile cand pleaca singur, in grup, cu un singur supraveghetor. Desi i-am explicat, nu i-am ordonat, am realizat si singura ca totul suna a instructajo-dresaj. Totul a culminat cu afirmatia lui: “O sa vezi ca o sa fiu ok, chiar daca nu o sa fac tot ce zici tu.”

Hopa, blank space…. Ce ma fac acum? I-am spus atat: “Uite, eu am incredere in tine ca intelegi ce ti-am explicat”. L-am insotit la autocar cu un nod in gat. Inainte sa se urce, l-am strigat si i-am spus: “ Rares, eu am incredere in tine!” Mi-a zambit complice si stiu ca a inteles fara sa il mai cicalesc.

M-am intors acasa cu emotii mari, iar bunicii pareau ca nu dau doi bani. Stiu, e totul numai in capul meu si realizez, inca o data, ca cele mai multe frici ale noastre nu au neaparat legatura cu realitatea ci cu propriile noastre trairi si experiente. Pentru mine e foarte important sa ma lupt eu cu ele si nu sa i le transmit si copilului meu ca pe un bagaj greu, pe care sa fie obligat sa il care toata viata. Am mai depasit o provocare. O astept cu incredere pe urmatoarea. Oare ce va urma?

Andreea, Poze despre fericire

De aceeasi autoare citeste si Trebuie să scăpăm de TREBUIE!