Frații- câtă imitație, câtă empatie
Când avea doar câteva ore de viață, Maria știa deja să zâmbească. Avea zâmbetul senin, cald, dar mai ales puternic. Simțeam că e puternică și sănătoasă pentru că zâmbea și când dormea. Mă uitam pierdută la ea cum zâmbea în somn (mai ales când dormea în brațele mele) și zâmbeam de zâmbetul ei. Mă gândeam în mintea mea oare ce poate să viseze un copil atât de mic încât să zâmbească în somn și mă simțeam norocoasă și specială că zâmbetele acelea frumoase apăreau mai ales când era la mine în brațe.
Uneori aveam momente de neputință. Unul dintre ele au fost în debutul alăptării. Așa că din când în când începeam să plâng cu lacrimi. (Maria face o distincție între plânsul cu lacrimi și plânsul fără lacrimi de când avea 2 ani). Când plângeam cu lacrimi era grav. Însemna că lacrimile nu-mi mai încăpuseră în ochi și în cap și dădeau pe afară. Ea se uita la mine preț de două secunde, punea fața de bebeluș supărat și începea să plângă de plânsul meu. Plângea cu lacrimi și cu urlete. Plânsul meu miorlăit se oprea atunci brusc și încercam să râd forțat și să o fac să râdă. Eram atât de supărată că empatizase cu mine, că îmi simțea emoțiile și că suferea alături de mine încât aș fi vrut să plâng urlând. Dar în loc râdeam cu lacrimi. În câteva minute behăiam amândouă de râs și răsuflam ușurată că reparasem greșeala de a fi plâns în fața ei.
Maria e un copil foarte empatic. Mereu când mergem pe stradă mă întreabă de ce e supărat domnul sau de ce plânge copilul, sau celălalt copil sau bebelușul. Parcă ar vrea să înțeleagă sursa nefericirii tuturor. Într-o seară, la culcare, m-a rugat să îi spun o poveste cu “domnul cu sacuri multe”, pe care l-a văzut ea în Herăstrău când se plimba cu tati cu bicicleta. (Mi-a explicat tati că domnul era un om care aduna peturi de prin gunoaie și le strângea în saci și sacoșe. Sacii și sacoșele au devenit sacuri multe). De câte ori Mihai e cu tati, iar eu cu ea în altă cameră, dacă el începe să plângă ea tresare. Mă întreabă
-De ce plânge Mihai? Să mergem să-l vedem!
Când plânge tare, se pornește și ea pe un plânset și mai mare. Cu urlete și țipete. Aparent plânge fără motiv. De fapt, plânge pentru că empatizează cu Mihai.
La început credeam că e geloasă pentru că atunci când Mihai plângea încercam eu sau cine mai era acasă să îl calmăm. Credeam că nu-i convine prea multa atenție primită de Mihai atunci când plânge și că ea plânge mai tare pentru că vrea și ea atenție. Aveam dreptate doar parțial. Voia și ea atenție, dar în mult mai mică măsură în acele momente. Plângea de plânsul lui, însă eu eram prea concentrată la Mihai pentru a-mi da seama.
Citește și Frații- câtă dragoste, câtă gelozie?
În timp am învățat să o observ și am văzut cum printre lacrimi și urlete ea îl consola pe Mihai. Îi spunea încet, ca și cum ar fi vrut să audă doar urechiușele lui: Gata, gata, gata, Mihai! Nu mai plânge Mihai!
Cel mai tare urla când îl țineam pe Mihai sus în brațe, stând în picioare, iar ea era la picioarele mele sau ale lui tati. Eu credeam că plânge pentru că îl ținem în brațe și-l consolăm, acum cred că plângeam că îl țineam prea sus și nu putea să-l consoleze și ea. Cred asta pentru că atunci când eram singură și Mihai plângea, mă așezam pe covor cu el în brațe, iar ea plângea rar, îl mângâia și îl consola cu vorbe dulci. Ba chiar îmi spunea:
- Să-i dăm niște țiți! Îi e foame!
Seara, la culcare, uneori Maria e agitată. Își pune picioarele pe pereți. Se întoarce 360 de grade de vreo 10 ori, timp în care reușește să-mi dea câte un cot în ochi, un picior în burtă, un cap în cap, diverse membre în nas (mă și întreb cum de mai am nasul întreg având în vedere câte a suferit în ultimii ani). Uneori mă lovește (din greșeală, întotdeauna) cu o forță atât de mare încât scot fără să vreau un țipăt de durere, ba chiar mă apucă plânsul. Îi spun în timp ce îmi bocesc durerea diverse texte…Măi, Maria, ce ai de te zbuciumi așa? De ce n-ai somn? Iar m-ai lovit! Și mă doare tare!
N-apuc că zic 2 vorbe că începe și ea să plângă tare, în timp ce se plesnește cu palma peste cap! O iau în brațe…Continuu să mă tângui, o țin de mâini să nu se mai lovească și îi spun că știu că m-a lovit din greșeală, știu că n-a vrut, dar cu toate astea tot mă doare și iată plâng și eu, că mă doare.
Îmi ia fața între mâinile ei și mă pupă sau uneori mă îmbrățisează cu tot corpul. Continuă să plângă, până ne liniștim simultan.
Mă frustrez de multe ori gândindu-mă în mintea mea că nici să-mi plâng durerea unui cot în ochi nu mai am voie, că vrând nevrând dau drumul la o criză. Empatizez cu empatia ei, dar de la prea multă empatie îmi înăbuș propriile dureri și mă frustrez. Mi se pare uneori că empatia ei atentează la libertatea mea de a plânge, una dintre puținele libertăți rămase.
De când s-a născut Mihai, Maria îl imită mult: stă în scoica lui spunând că e bebe, s-a îmbrăcat cu pantaloni de-ai lui, i-a probat toate căciulițele, a aruncat lingurița pe jos ca el, a mers în căruciorul lui de bebeluș, a mâncat ca el, și-a băgat mâinile în farfurie ca el.
De multe ori erau gesturi care să-mi atragă atenția. Ne-am minunat atât de mult de tot felul de realizări ale lui Mihai încât Maria probabil a simțit nevoia să ne arate că poate și ea să facă ce face el. Mereu spunea: Vreau ca Mihai! Fac ca Mihai!
Dar mi-a atras atenția într-o zi în care a făcut ca Mihai fără însă a vrea să-mi demonstreze mie vreo ceva. Mihai mergea prin casă de-a bușilea. Era la început și îi era greu. M-am dus până la bucătărie cu treabă, am zăbovit nițel și când m-am întors Maria mergea de-a bușilea în paralel cu el. Îl încuraja bucuroasă și îi spunea:
-Uite, Mihai! Așa! Haide! mergi! Uite, Mihai! (spunea mergând două mâini mai în față după care se întorcea să-i arate din nou).
În timpul ăsta nu-i pierdea privirea. Îi zâmbea cald și încurajator. Avea o voce matură, de adult blând, de bunicuță cu glas de copil care m-a emoționat puternic. Când ea era bebeluș, n-a mers deloc de-a bușilea. A mers direct în picioare. Până atunci, unde o puneam acolo stătea.
Mi s-a părut cel mai sincer gest de empatie. I-a înțeles dorința de a merge, i-a înțeles teama și l-a ajutat prin exemplul ei. Deși ea e la o vârstă la care îi place foarte mult mersul în două picioare, îi place să danseze, îi place mobilitatea pe care o are, faptul că are acces peste tot, nu s-a complăcut în superioritatea poziției ei și s-a așezat în poziția fratelui ei pentru a-l ajuta să meargă.
M-am gândit atunci, că poate ar fi mers și ea de-a bușilea dacă aș fi mers și eu când era ea mică. Poate dacă persoana cea mare de lângă ea de 1,75 m s-ar fi coborât la nivelul ei, poate dacă aș fi mers un pic de-a bușilea prin casă, prindea și ea curaj și făcea câțiva pași. M-am gândit atunci, cum o fi lumea lui Mihai, văzută mai ales de jos, de la nivelul tălpilor mele și ce părere o fi având despre mine. Am urmat exemplul Mariei și am început să merg și eu cu ei de-a bușilea în paralel. Mihai a început să râdă. Maria îl încuraja în continuare. La 9 luni mergea de-a bușilea cu viteză.
De multe ori în viață m-am întrebat care sunt acele trăsături pe care le dobândim în decursul ei și care sunt cele cu care ne naștem. Copiii mi-au arătat că empatia e înnăscută, că ne naștem empatici dar pe măsură ce creștem unii din noi devenim prea preocupați de propria persoană, de grijile cotidiene, de vasele din chiuvetă, de programul tv etc, iar capacitatea noastră de empatie scade.
Mă bucur că Mihai o are pe Maria și Maria îl are pe Mihai și că fiecare e un rezervor de empatie pentru celălalt. Mă bucur că învăț de la ei în fiecare zi.
La îndemnul unor mame minunate de pe un frumos și empatic grup, am citit pe nerăsuflate cartea Tatăl celuilalt copil, scrisă de Parinoush Saniee. Este o carte de care nu te poți desprinde și despre care pot spune că face cât 100 de cărți de parenting. Nu scriu despre ea pentru că trebuie descoperită de fiecare în parte. Scriu doar că pe lângă subiectul abordat, este o carte în primul rând despre empatie, despre înțelegerea și acceptarea celuilalt necondiționat. O recomand cu căldură oricui.
Citește și Nu ești ca soră-ta! sau Jumătatea mai mare
Trimiteți poveștile voastre despre dragoste și/sau rivalitate frățească fie că sunteți părinți, fie că sunteți copii mici, mari sau foarte mari pentru concursul cu povești cu frați. Detalii aici.
Leave a Reply