Frânturi de discuţii, gesturi = lecţii de viaţă – cap. III
Acum are 3 ani şi aproape o lună şi sunt uimită de capacitatea lui, de fapt a copiilor în general, de nu se lăsa mai prejos.
Să vă povestesc.
Eram într-un parc nou (la Parcul Circului) timp de câteva ore. O încântare pentru el să descopere locuri noi, copii noi şi moduri diferite de joc. Micul meu Prinţ se lipeşte foarte uşor de copii, în special de cei mai mari şi am observat că e reciproc (cred că e o chestiune general valabilă). Unul dintre băieţi era uşor posesiv şi simţeam că vrea să îşi “marcheze” zona de joc, aşa că a abordat tactica puterii, zicând: “Eu sunt mai mare decât tine!”
Replica aceasta dezarmează, de obicei. E ca şi cum ai spune în alte situaţii că “Eu sunt şeful/directorul aici!”, în situaţii profesionale de exemplu, când cineva doreşte să se impună şi să facă abuz de o calitate pe care o deţine, calitate uşor discutabilă în absolut orice privinţă; vreau să spun că întâi suntem oameni şi suntem egali, apoi suntem mai mari, mai mici, mai cu funcţii sau fără (părerea mea). Oricum, replica aceasta este des folosită de copii şi ca o laudă că are 5 ani, uite, pot să îi număr pe degete, am trecut de perioada în care vorbeam şi nu mă făceam înţeles. Acum sunt mare, ştiu care-s treburile de oameni mari şi îmi place. Nimic de condamnat, doar expun un tablou comportamental pe care îl am în minte auzind un astfel de copil lăudându-se că e mai mare.
Stăteam pe bancă, aşteptam răspunsul Micului Prinţ. A fost imediat dat, spus clar şi răspicat şi fără frică: EU SUNT MAI MIC DECÂT TINE!
O observaţie firească, veţi spune, da, aşa e, Horia e mai mic decât băieţelul X despre care ziceam că e mai mare. Corect. Însă modul în care şi-a asumat acest statut, cu mândrie, spunând apoi în explicaţii că şi el o să crească mare cât el şi apoi mai mare, a fost o lecţie pentru mine. Practic, l-a dezarmat pe acel copil de 5 ani care deja se pregătea să controleze jocul cu un băţ. Horia, prin sinceritatea lui şi prin faptul că a nuanţat o chestiune atât de evidentă, l-a dezarmat pe puştiul acela care nu ştiu ce gânduri o fi avut de joacă (poate fabulez eu că e vorba a arăta puterea aici). Nu s-a lăsat mai prejos şi nu a permis ca un statut inferior, dat în acest caz de vârstă, să împiedice un joc, o prietenie, o colaborare. Băieţelul de 5 ani a muţit, n-a ştiut ce să mai zică. Au vorbit apoi despre beţe şi le măsurau între ei, la iniţiativa lui Horia: dacă băţul e cât băieţelul sau cât Horia. Şi au dat drumul la pietricele pe topogan.
Aşa e şi în viaţă, uneori. Primim o etichetă pusă indirect prin poziţionarea celuilalt pe o treaptă superioară şi ne băgăm coada între picioare, plecăm capul şi ne lăsăm mai prejos. Nu. Mi se pare esenţial să reamintim că fiecare om este o verigă într-un lanţ, membru într-o echipă şi că trebuie să decidem împreună, fără să facem abuz de putere. Fiul meu mi-a reamintit asta şi mă bucur enorm.
Mulţumesc Horia!
Citeşte şi Frânturi de discuţii, gesturi = lecţii de viaţă – cap II
Leave a Reply