De 3 luni, mi-e dor de tatăl meu.

Luni, de ziua fiicei mele Anastasia, am vorbit la telefon, i-am spus ca ne e dor de el  și îl așteptăm acasă mai repede….o săptămână mai târziu, a venit acasă, dar nu așa cum aș fi crezut, ci într-o masină neagră, într-un sicriu rece, într-un costum pe care cu greu l-am ales.

Au trecut aproape 3 luni…3 luni de mâhnire și tristețe, în care îmi înăbuș durerea, lacrimile și gândurile pe timpul zilei, ca fata mea să nu simtă și mai apoi să le dau drumul noaptea sau ori de câte ori sunt singură. 3 luni de întrebări: cu ce am greșit? De ce nu am insistat să meargă la București mai repede, de ce nu l-am bătut la cap să meargă la doctor? De ce nu l-am dus cu forța? De ce nu l-am crezut când ne spunea ca nu mai poate? De ce l-am luat în râs când mi-a spus cu săptămâni în urmă să-l ducem la capelă când o fi să moară? De ce nu ne-a spus adevărul despre controlul la inimă? De ce, de ce….un infinit de întrebări tardive, care nu mai pot schimba nimic….

3 luni în care rememorez toată copilăria, toate zilele de naștere, toate vacanțele, toate clipele cu el, toate certurile și reproșurile, toate îmbrățișările și sărutările, tot ce-a fost bun și tot ce-a fost rău. Și nu reușesc să-mi amintesc măcar o singură dată să-i fi spus că îl iubesc enorm, că îi mulțumesc pentru tatăl care mi-a fost, că a avut dreptate de fiecare dată când am greșit, că îmi cer iertare pentru cuvintele spuse la nervi, că-i mulțumesc pentru toate lecțiile pe care mi le-a oferit, pentru iubirea pe care am simțit-o, pentru tot ceea ce sunt astăzi. Credeam că mai e timp și acum sunt plină de regrete…

90 de dimineți în care mă trezesc și pentru o secundă uit că s-a întâmplat și îl văd în cameră cum așteaptă să o duc pe Anastasia la el în pat cât îi pregătesc mâncarea. 90 de dimineți în care îi aud pașii în bucătărie și îi văd umbra pe hol prin geamul de la ușa camerei. 90 de zile și 90 de nopți în care îmi fac scenarii, cum ar fi fost dacă….era încă aici dimineața să ma ajute cu Anastasia, era încă aici să se joace cu ea, cât să mă relaxez și eu pentru o clipă sau să lucrez ceva. Cum ar fi fost dacă era încă aici să se bucure de primii pași ai puiutului lui, de râsetele și giumbușlucurile ei….Doamne ce-am pierdut!!!

90 de zile în care mă uit în tăcere la lacrimile mamei mele și nu stiu cum să o consolez pentru că nici pe mine nu mă pot consola, și nu putem niciuna să ne luăm vina asta pe care o simțim că n-am făcut tot ce trebuia, tot ce se putea…..

90 de zile în care îmi răsună în cap cuvintele surorii mele “A murit, a făcut stop!”

Alexandra

Sursa foto aici

Citeşte si Adoarme ţinându-mă de mână