Frumos ca … o fetiţă?! Nu! CA UN B-Ă-I-A-T.

Observ că trăim bine mersi în unele tipare sociale şi că nu vrem să ieşim din ele. Mi se mai întâmplă şi mie şi îmi vine să cred că asta e un fel de zonă de confort. Doar că, de când Micul Prinţ e ceva mai mare acum, sunt mult mai critică la etichete puse şi la gândirea inside the box.  Nu mi se pare corectă.

Micul Prinţ are cârlionţi, ochi mari de catifea (şi nu exagerez când zic că are ochi mari, frumoşi şi luminoşi) şi gene lungi lungi. Gene lungi, ochi mari, cârlionţi, îmbrăcat în culori vii (nu doar albastru, gri şi maro)… chestiuni omeneşti, îmi vine să zic. Ei bine, lui nu i se permite să fie băiat, toată lumea îl ia drept… fetiţă. Nu am nicio problemă cu faptul că lumea mai încurcă, e firesc să nu îţi dai seama din prima dacă e băiat sau fată. Dar confuziile făcute doar pentru că fetele sunt mai aşa decât băieţii, nu le accept:

“- Nu e fetiţă, e băiat, doamnă!

– Aaaa, şi eu am zis că e fetiţă. Că aşa eşti tu.. frumos ca o fetiţă. Şi pun pariu că eşti şi cuminte ca o fetiţă.”

Mă aprind la astfel de reacţii şi încerc să îndrept situaţia stânjenitoare (presupun) pentru Horia, când el nu e de faţă sau nu vrea să reacţioneze. Deja s-a săturat, mereu se bagă în mine cu nasul şi nu mai răspunde oamenilor. Iar eu mă aprind.

Adică cum, băieţii nu au voie să fie frumoşi?! N-aţi văzut trăsături minunate la băieţi? Căscaţi ochii în jur să-i vedeţi şi permiteţi-le băieţilor să fie frumoşi ca nişte băieţi, ca nişte oameni ce sunt! Şi… cuminte ca o fetiţă?!  Poftim??—> În capul meu, se derulează această revoltă, în fiecare zi, la fiecare replică “Aaaa, şi eu am zis că eşti fetiţă” pe care o primesc şi pentru fiecare replică “Îmi pare rău, am făcut o confuzie” pe care nu o primesc.

Ne aşteptăm ca toţi băieţii/bărbaţii din jurul nostru să fie puternici, să ofere siguranţă, să fie duri şi de neclintit în faţa unor avalanşe emoţionale şi fugim de băiatul/bărbatul care eşuează să fie conform standardelor sociale, stabilite fără voia lor, puse pe umeri ca nişte pietre. Cel mai greu este să te lupţi cu aceste etichete, să permiţi băiatului să fie om întreg (aşa cum frumos mi-a spus o doamnă profesoară), să permiţi fetei să fie om întreg. Punct.

Am mai păţit o secvenţă similară şi simt nevoia să o descriu, pentru a înţelege că e important să intervenim de fiecare dată când copilului de orice gen nu i se permite să fie om, cu toate simţămintele şi trăirile lui.

Horia începuse sa plângă în autocarul pe ruta Rm. Vâlcea – Bucureşti, pentru că am uitat mașinuța lui “de betonieră” la Vâlcea. Chiar şi-o dorea mult, a luat-o cu el, dar am uitat-o în portbagajul mașinii lui tataie care ne-a dus la autogară.
– Ooo, ce fetiță avem aici! ..
– E băiat, doamnă! i-o tai scurt.
– Mvaai, cu atât mai mult! Şi băiat şi plânge aşa urât!

Mi se urcase sângele in cap, încercam să îmi găsesc cuvinte puternice şi puţine care să încheie implicarea asta benevolă a doamnei de vizavi:
– Doamnă, şi băieții au sentimente şi suferințe, ştiati? E om şi el.

Note: – subliniez că nu am o problemă cu fetele, cred că e clar că am o problemă cu felul în care gândesc unii adulţi. copiii între ei se descurcă mai uşor când fac o confuzie; se întreabă unul pe altul, cum ar trebui să facă şi adulţii – să intre, dom’le, în vorbă cu acel copil şi să rezolve confuzia şi să se abţină în a justifica gândirea în etichete pe care se grăbesc să o etaleze ca trofeu al interacţiunii.

– Michael Thompson scrie cărţi (!) întregi despre cum se cresc băieţii, care sunt mult mai sensibili emoţional decât fetele, însă nimeni nu le permite să şi fie, din păcate. Căutaţi pe google  “Michael Thompson Raising Cain” sau “Michael Thompson Crescându-l pe Cain”. Las şi un video sugestiv Raising Cain: Protecting the Emotional lives of boys

Sursa foto aici