Eu și infinitul

Eu și infinitul (de Kate Hosford, ilustrată de Gabi Swiakowska) este o carte bijuterie, cu miez, emoție, filosofie, iubire, suspans, întrebări, răspunsuri care nasc alte întrebări. Mi-a plăcut de la primul până la ultimul rând și m-am bucurat să descopăr o autoare inteligentă care a reușit o superbă operaționalizare a unui concept atât de abstract precum infinitul, într-un limbaj al copiilor și al copilăriei.  Lucrez acum la câteva cărți pentru copii. Am povești care stau în sertar de 2-3 ani și le țin acolo încuiate pentru că nu le-am găsit acea sclipire care să mă facă să le scot bucuroasă și mândră la lumină. Unele au rămas în stadiu de ciornă cu liniuțe, la altele reușesc să scriu o frază pe lună, la unele doar mă gândesc din când în când, altele mi se scriu în minte ca o succesiune de imagini, sunete, emoții, fără cuvinte. Uneori nu-mi găsesc cuvinte atât de simple și de comune, încât simt că parcă mi-ar fi fost șterse părți din creier. Așa că atunci când iau în mâini câte o carte- bijuterie precum aceasta mă bucur ca un copil mic de fiecare cuvânt la locul lui, de fiecare metaforă profundă, de fiecare culoare care apare pe creier în timpul lecturii, de fiecare detaliu care face diferența.

Povestea prezintă gândurile, întrebările și reflecțiile Umei cu privire la infinit. Acestea debutează într-o noapte în care Uma era atât de fericită încât nu putea să adoarmă, așa că privea cerul înstelat gândindu-se la numărul stelelor de pe cer: să fie un milion, un miliard sau infinit de multe?

Cuprinsă de un sentiment copleșitor al dimensiunii infinitului, Uma începe să își întrebe persoanele apropiate din jur cum își imaginează infinitul.

Prietenul ei, Charlie, îi spune că este un număr imens care crește și nu se mai oprește și pe care nu l-ar putea termina vreodată de scris, nici măcar dacă ar trăi pentru totdeauna.  Prietena sa, Samantha, se gândește la simbolul infinitului care arată ca un opt care s-a întins și trage un pui de somn. Atât de mult îmi place cum au ilustrat și gândit autoarele această perspectivă: ca o pistă de curse pe care am putea merge la nesfârșit.

Dacă cei doi copii, școlari, au avut răspunsuri conectate la ceea ce învață, la știință, răspunsul bunicii prezintă o dimensiune umană a infinitului. Ea răspunde: îmi place să mă gândesc la o familie. Întâi sunt străbunicii, bunicii, părinții și copiii, nepoții și strănepoții. Și tot așa la nesfârșit.

A fost una din explicațiile preferate ale Mariei (4 ani și 5 luni) pentru că la vârsta asta pare că raportează totul la familie. Însă ce m-a fascinat e că atunci când i-am citit fraza asta, în secunda următoare mi-a rescris-o ea:

-Nu! Întâi sunt bebelușii, apoi strănepoții, nepoții, copiii, părinții, bunicii, străbunicii.

Dacă pentru bunica din poveste infinitul începea din trecut, ajungea în prezent și se continua în viitor, pentru Maria mea mică infinitul începea din prezent, de la bebeluși. A insistat mult să-i citesc așa cum mi-a zis ea și am zâmbit larg gândindu-mă la privilegiul vieții în prezent a copiilor.

Concluzia Umei după imaginea bunicii despre infinit a fost că nu poți să vorbești despre infinit, fără să vorbești de el pentru totdeauna.

Și povestea ia de aici o nouă turnură. Uma se gândește ce i-ar plăcea să facă pentru totdeauna.

Mai întâi s-a gândit că i-ar plăcea ca recreația să fie pentru totdeauna, însă imediat își dă seama că dacă orele n-ar exista, nici recreația nu ar mai fi recreație. Apoi că i-ar plăcea să aibă 8 ani pentru totdeauna. Însă…vă las să descoperiți concluzia frumoasă a Umei.

În final, Uma îl întreabă și pe bucătarul școlii la ce se gândește când spune infinit. (îmi place mult că îl întreabă pe bucătar și nu pe profesorul de matematică sau pe directorul școlii :)).

E extraordinară explicația bucătarului. Pun aici întreaga explicație pentru a o savura ca pe o prăjitură:

Urmează explicația profesoarei de muzică: Imaginează-ți o melodie care merge în cerc. Notele ne-ar conduce de jur împrejur, iar muzica nu s-ar termina niciodată.

Ca o paranteză, sâmbătă la lansarea cărților scrise de Kate Hosford, Sanda Watt și Selma Dragoș au realizat un super atelier pentru copii și părinți pe marginea acestei cărți. O parte a fost să cântăm un cântec inventat ad-hoc: Te iubesc la infinit. A fost foarte frumos, l-am cântat îndelung și pe grupuri, în canon. Apoi Maria m-a pus să i-l cânt toată ziua până am rămas fără voce pe seară. Cântecul putea fi cântat la infinit, însă vocea mea a fost finită. Aseară în timp ce îi citeam povești în șoaptă mi-a zis:

-Să nu mai cânți Te iubesc la infinit! că vezi că nu mai ai voce.

Asta după ce aseară, într-un moment frumos de joacă  de-a săniușul prin nisip cu fratele ei, i-a declarat așa deodată: Te iubesc, Mihai! Te iubesc la infinit!

Revenind la poveste, Uma merge abătută spre casa bunicii, temându-se că întrebările ei despre infinit nu se vor mai termina niciodată, tristă că nimeni nu îi observase minunații ei pantofi roșii care o făcuseră atât de fericită la începutul poveștii. Nici măcar bunica, cea care observă absolut tot.

Însă bunica îi spune că a uitat dimineață să îi remarce cei mai frumoși pantofi roșii pe care i-a văzut vreodată și atunci Uma, în timp ce zâmbea fericită, a știut pe loc ce e infinitul: iubirea ei pentru bunica era infinită.

Dacă la început cerul înstelat pe care îl privea Uma gândindu-se la infinit era imens și rece, acum, la sfârșit, în timp ce privește cerul cu bunica, cerul semăna cu o pătură lucitoare care ne învelea pe amândouă.

Nu pot exprima cât de mult îmi place povestea aceasta. Ce mult mi-au plăcut cele două ceruri de la început și la sfârșit, ce mult mi-au plăcut pantofii roșii pe un cer albastru închis de noapte, ce mult mi-a plăcut că am uitat de pantofi cu gândul la infinit, ce mult mi-a plăcut metafora pantofilor ca limbaj al iubirii, ca limbaj care exprimă dorința de a fi văzut și auzit.

Puteți vedea aici întreaga carte, citită în limba engleză.

Cartea aceasta poate fi un foarte util instrument de lucru la școală, un material bun pentru educația holistică. O văd citită atât la orele de muzică, precum și la cele de citire, matematică sau desen. Este un instrument minunat pentru filosofia pentru copii. Cred că se poate discuta la infinit pornind de la ea, tocmai pentru că e atât de simplă și profundă.

Pentru cadrele didactice care vor să construiască planuri de lecții despre infinit pe marginea acestei cărți, Kate a scris și un ghid curricular, disponibil gratuit pe pagina sa, aici.

Cartea poate fi găsită pe librarie.net.

Despre altă carte scrisă de Kate Hosford, citește și Marele Coc- o poveste despre a nu te pierde in multime