
Ești un erou, Matei!
Sâmbătă am fost la Tărâmul din Globul Fermecat (vi-l recomand cu mare drag!). La un moment dat una dintre actrițe a zis ceva de genul Dacă ar putea cineva să îi scoată cioburile din inimă și din ochi…
Matei (7 ani și 3 luni) a zis firesc, încet: “I le scot eu!”
Am zâmbit și mi-am dat seama că băiatul ăsta mare al meu este un erou! Așa e el! Voluntar! Întreprinzător! Super săritor! Responsabil maxim în condiții de stres cu frații mai mari sau mai mici. Ultra curajos fără să îi fi zis vreodată “Hai, Matei, că ești băiat mare!” sau “Vai, băieții nu plâng!) (bul hhh shhh!).
E solar și cu toate pânzele înainte copilul ăsta cât cuprinde!
Când a căzut la doi ani fără un pic și și-a rupt bărbia a fost rău! Pentru că nu ne-au lăsat să intrăm cu el la coasere. Și noi n-am fost pe fază să rupem ușa. A fost în depresie două săptămâni după, crezând că am ales noi să nu intrăm cu el.
La 5 ani și un pic când și-a crăpat bărbia din nou, m-am legat de el și am spus că nu plec nicăieri! Lipită de mâna lui stau! Ne-au trecut toate transpirațiile pe amândoi, dar am intrat de mână, am ieșit la fel!
Când și-a rupt mâna acum 7 săptămâni s-a dus la un adult și i-a spus că ceva nu e în regulă. Calm, croit pe rezolvarea situației. Mai știu eu pe cineva. 🙂
La spital a avut nevoie să plângă. Bunica lui l-a încurajat să plângă, dar au sărit niște asistente că e rușine. Le-a zis ce avea de zis: Noi toți plângem și e bine să facem asta și ne ajută. Toată poliloghia! 🙂
A urmat apoi operația, de care nu a scăpat. I-a fost greu lui. Poate ne-a fost și mai greu nouă. Am făcut șanțuri în holul ăla de așteptare în ora cât nu l-am avut de mână! A plâns după anestezie. Și-a revenit a doua zi. A întrebat de fiecare dată “Ce facem acum? Ce facem acum?” și l-a liniștit mult să afle ori de câte ori s-a putut care sunt pașii.
Sâmbătă dimineața a fost la scoaterea ghipsului post fractură și doctorul i-a zis că îi poate scoate broșele cu o pensetă specială, dacă este de acord. Ca să evităm anestezia. Nu a fost pregătit! Îi era frică. Nu se aștepta la asta. Soțul-Dragul i-a susținut decizia și l-a adus acasă.
Azi am mers din nou, acoperiți ca pentru operație, dar Matei era pregătit pentru pensetă.
A zis că îi frică, l-am oglindit. A intrat. Și în 4 minute era înapoi! A acceptat penseta! 🙂
Chapeau, băiatul meu cățărător, scufundător, săritor, alergător, coborâtor de scări cu bicicleta, Mare Blond Bun și Drag! Mă înclin! Mi-aș dori să nu mai trecem vreodată printr-o dublă fractură supracondiliană! Dar dacă o fi să fie, las că ieșim noi și mai uniți din situație, cu frici, cu plâns și fără, cu anestezii sau doar pensete.
Cu recunoștință,
Maria ma-na.ro
Leave a Reply