Nu ești ca soră-ta! sau Jumătatea mai mare
Tati si Maria împărțeau intr-o zi o portocală.
-Fiecare mănâncă câte o jumătate! îi spune tati Mariei
-Vreau jumătatea mai mare! se târguiește Maria
– Nu există jumătate mai mare! îi răspunde tati în timp ce se apucă să-i țină o lecție despre conceptul de jumătate și despre cum jumătățile sunt egale prin definiție.
Jumătatea mai mare există. Este jumătatea de portocală pe care mi-a dat-o frate-meu pe 1 ianuarie 2015.
E jumatatea aceea cu o felie subțire în plus și cu miezul rotund și zemos.
Jumătatea mai mare care mi-a adus aminte de toate jumătățile mai mari de măr, de colac, de turtă, de ciocolată, de biscuite, de caramea pe care mi le dădea frate-meu când eram copii.
Când venea câte un unchi sau o vecină în vizită și îi aducea lui frate-meu o ciocolată el nici nu se uita la ciocolată, ci fixa bine privirea interlocutorului și îi spunea pe un ton rugător- imperativ, cu fața mielului de Paște :
-Și lu’ Mimi!
Se asigura că primesc și eu ceva, chiar dacă eram mai mare și nu mai trezeam aceleași simpatii vizitatorilor.
Cred că avea vreo 3 ani.
Apoi mergeam în dormitor, începeam să mâncăm ciocolata, eu fiind mai mare o terminam prima pe a mea, el era abia la jumătate. Jumătatea rămasă o împărțea din nou cu mine în jumătate.
La fel se întampla cu punga de caramele sau cu punga de covrigi.
Fratele meu a fost de mic un om generos și blând. L-am iubit și îl iubesc și acum foarte mult și slavă Domnului avem o relație foarte bună.
Spun slavă Domnului pentru că în copilărie ne-am ciondănit mult. Ciondănit e puțin spus. Ne-am cam bătut, ne-am adresat tot felul de epitete pe care acum îmi e rușine să mi le amintesc, ne-am tras de păr, pișcat, mușcat, udat cu apă. Ba chiar aveam adevărate războaie cu apă încât uneori făceam câte un mic lac în casă. Eu aveam sursa de apă la bucătărie, el pe cea de la baie. Fiecare își făcea stocuri din timp. Vânam sticlele de șampon de urzică să nu le arunce mama când se termina șamponul, cutiile de margarina Linco (era la mare modă atunci), castroanele, oalele și orice sticlă mai găseam prin casă. Pe atunci beam apă de la chiuvetă sau sifon, așa că n-aveam casa plină de peturi de apă Izvorul nu știu care.
Frate-meu s-a născut când eu aveam 3 ani și 4 luni. Nu țin minte când l-au adus acasă, cred că eram în deplasare, în schimb îl țin minte în pătuțul lui. Îi mâncam mărul cu biscuite dat prin răzătoarea de sticlă, mă enervam că mama nu-mi făcea și mie mâncare așa de bună. Țin minte că stăteam lângă pătuț și îi repetam mereu MI-MI, MI-MI! Așa se face că primul cuvânt spus de frate-meu n-a fost mama, ci MIMI, numele meu de alint. Și tare bucuroasă am mai fost pentru că simțeam că până și bebelușul îmi recunoaște importanța. Da, sufeream și eu de sindromul buricul pământului. Probabil ca orice copil care primește încă un frate.
Apoi, țin minte că eram cu el la mămaia, el încă bebeluș care stătea într-un cărut mare alb. Nu știu ce-o fi fost în mintea celor care m-au lăsat singură cu el. În fața porții la mămaia este un deal abrupt. Cred că are o înclinație de vreo 50 de grade sau mai mult. Un deal frumos pe care nu ne dădeam nici cu sania de teamă să nu ne rostogolim. Ei bine, deși îmi amintesc bine cum i-am dat drumul căruciorului din deal în vale și cum mă uitam la el cum se depărtează de mine cu viteză, nu îmi aduc aminte vreun sentiment de furie față de frate-meu, ci mai degrabă o spaimă mare în timp ce vedeam căruciorul cum se zdruncină. Nu aveam decât vreo 3 ani jumate. (Chiar dacă frații mai mari par că îi acceptă și îi iubesc pe cei mici recomand tuturor părinților ca o perioadă lungă să nu lase copiii nesupravegheați; din ce am citit unii copii nu își arată deloc gelozia și ajung ca la un moment dat să refuleze).
Da, frate-meu e bine, sănătos. Nu știu ce cărucior o fi fost acela, dar nu s-a răsturnat, din fericire.
Cât a fost mic, frate-meu a stat mai mult pe la mămaia, mai ales vara. Eu mi-am păstrat oarecum statutul în familie (cel de buric al pământului). Când a început grădinița și a rămas constant acasă au început bătăile. Nu mai țin minte de la ce ne băteam: jucării, atenție, spațiu…habar n-am. Cert e că ne auzeau vecinii. Deși cam în toate familiile erau frați și auzeam și noi spectacolele lor.
Cel mai tare mă scotea din minți că frate-meu îmi citea jurnalul și îl mai și învăța pe de rost și repeta pasaje prin casă. Simțeam violarea intimității și a gândurilor mele așa că eram ca o leoiacă și săream direct la beregată.
La năzbâtii însă eram complici sau ne acopeream unul pe celălalt. Într-un an am mâncat împreună toate borcanele de gem de gutui făcut de mama pentru la iarnă. Ne frustrase cu textul pentru la iarnă. Noi voiam gem de gutui atunci și punct. Așa că am mâncat (în fiecare zi câte puțin) tot gemul de gutui, având însă grijă să tapetăm pereții borcanelor cu gem, astfel încât să pară neatinse. (Ce surpriză a avut mama când în sfârșit a venit iarna și a vrut să facă o prăjitură cu gem).
Am încetat bătăile cu frate-meu nu pentru că am avut vreun stimul, sprijin, comunicare, mediere etc, ci pentru că la un moment dat mi-am dat seama că frate-meu e cam puternic și dacă nu îmi rezolv pașnic conflictele risc să merg vânătă la școală. Așa că am decretat că violența e pentru proști și că noi doi ca oameni inteligenți trebuie să ne rezolvăm pașnic conflictele. Eram un copil foarte rațional.
Citește și Frații- câtă dragoste, câtă gelozie?
Cum spuneam, frate-meu era darnic, îmi dădea orice îi ceream frumos, inclusiv bani din pușculiță. La un moment dat, când era la mămaia într-o vară, am rămas fără bani de pâine (au fost și vremuri foarte grele) așa că i-am zis mamei că am eu o soluție- pușculița lui frate-meu. Și acum îmi amintește râzând frate-meu că i-am spart pușculița. Apoi, când eu aveam 14 ani și el doar 10, eu aveam deja buletin și îmi luam singură alocația de la stat (a fost foarte utilă responsabilizarea mea financiară de mică), părinții n-aveau timp să meargă la poștă, așa că mi-au permis să iau eu și alocația lui frate-meu și evident să o și folosesc. De pe atunci îmi făceam listă cu venituri și cheltuieli ( aveam 2 alocații și o bursă de merit) și îmi cumpăram multe cărți, uneori îmi făceam și haine la croitoreasă. Frate-meu era ofticat că eu îi iau alocația lui, eu îi răspundeam că nici eu nu mi-am luat singură alocația până la 14 ani și că trebuie să aștepte să mai crească și că oricum să zică merci că poate și el să citească cărțile pe care le cumpăr din alocație. Frate-meu n-avea nici un interes în cărți, însă. El ar fi vrut mai multe mingi de fotbal, albume cu fotbaliștii de la campionatul mondial, tricouri cu numele fotbaliștilor. Niște nimicuri, bani aruncați, îmi spuneam eu de la înălțimea piedestalului de soră mai mare care citea cărți. În mintea mea îmi construiam tot setul de argumente că mie mi se cuvine alocația lui. Aveam uneori remușcări, dar foloseam disonanța cognitivă pentru a mă simți mai bine cu mine.
Frate-meu a avut aceeași învățătoare, aceeași dirigintă și aproape aceiași profesori cu mine. Eu eram premiantă, am mers la multe olimpiade, concursuri (pe vremea aceea erau la mare modă), el – elevul mediu, interesat de alte lucruri mai mult decât de școală. Toată viața lui de elev, bietul frate-meu a auzit aproape de la toți profesorii….Aaaa, tu ești fratele soră-tii? Mda…nu ești ca soră-ta. Frate-meu era un spirit liber, petrecuse mult timp la țară unde nu existau nici prea multe reguli, nici teme pentru acasă, așa că pedepsele și recompensele cu care venea la pachet școala nu l-au atras către acel mod de învățare.
La un moment dat, dând înapoi filmul relației mele cu el, dar mai ales al modului în care ne comparau toți oamenii, mai ales profesorii, m-am speriat gândindu-mă că frate-meu o să mă urască. Pe mine m-ar fi scos din minți să aud constant nu ești ca X, mai ales că eu nici nu voiam să fiu ca nimeni. Ba chiar m-am simțit foarte vinovată pentru toate deserviciile pe care i le făcusem și am simțit mereu nevoia să compensez cu ceva, să fac ceva pentru el, să îl ajut cu ceva, să mă spăl de păcate, cum s-ar spune. Așa am ajuns să fiu un fel de cloșcă pentru frate-meu.
Frate-meu mă iubește și eu îl iubesc foarte mult și avem o relație foarte bună, deși ne vedem rar și fiecare e foarte prins cu ale sale. Armonia dintre noi se datorează părinților care nu ne-au comparat explicit. Nu i-au spus nu ești ca soră-ta! Nici mie că nu sunt ca frate-meu (pentru că și el are multe calități pe care eu nu le am). Sunt sigură că ne-au comparat mereu în mintea lor, dar pentru a vedea cu ce să ne ajute pe fiecare. Cumva au reușit să nu ne simțim nici unul mai puțin iubit decât celălalt sau mai nedreptățit.
Mama nu m-a transformat în bona lui frate-meu, dar nu știu cum și în ce fel a contribuit și ea la plăcerea mea nebună să îl ajut pe frate-meu cu orice.
Cred că ne-am iubit și pentru că am avut o familie unită, am mers împreună la toate muncile câmpului. Înjuram împreună pănușile de porumb care ne tăiau mâinile când mergeam la cules, sau grăunțele care ne făceau răni la mâini când aveam șezătoare de desfăcut porumb. Făcutul împreună, munca împreună ne-a dat sentimentul de frați, mai degrabă decât acela de rivali.
Citește și Amintiri din copilăria mea. Timpul meu special cu oameni speciali
Mereu m-am simțit ca o cloșcă pentru frate-meu. Acel Nu ești ca soră-ta pe care l-a auzit frate-meu toată viața lui de elev nu pare să fi avut vreo implicație negativă asupra lui frate-meu (care cred că are o inteligență emoțională nativă). Acel Nu ești ca soră-ta mi-a făcut rău mie. El venea acasă, ne povestea râzând că iar i-a spus profa de geografie Nu ești ca soră-ta, iar eu mă umflam în pene în mintea mea pentru că eu eram cea “bună‘ conform cu normele și standardele educaționale. Din cauza asta, mă simțeam îndreptățită ca eu să-i cheltui alocația pe cărți pe care el nu le-a citit niciodată și care nu-i trezeau nici un interes.
Eu mă credeam deșteapta familiei, aveam față de el deseori atitudine de profesoară (ba chiar făceam lecții și meditații cu el), îl priveam de sus. N-am scăpat de atitudinea asta mulți ani de zile. Adulți fiind îmi dădeam cu părerea la culoarea gresiei pe care să și-o pună în bucătăria în care avea să locuiască cu familia lui. Pentru că undeva acolo în creierul meu, fără să-mi dau seama, credeam probabil că eu știu mai bine ce e bine și frumos pentru el decât știe el. Sigur că mă bucur când îmi cere un sfat și deseori îi cer și eu lui sfaturi, dar am avut nevoie să am copii pentru a mă gândi cu adevărat la modul în care mă raportez la fratele meu. Dar încă mă simt sora mai mare, încă simt că mi-aș dori să îmi ceară sfatul mai des, deși el e adult în toată firea. Mai mult, aceeași atitudine mi-o zăresc uneori cu prietenii mei. Am de multe ori impresia că știu eu mai bine ce ar trebui să aleagă sau să prefere într-un anumit context și că așa le-ar fi cel mai bine. Un exemplu sunt prietenii dragi fumători pe care i-am căpiat despre cât de bine le-ar fi să se lase de fumat, deși eu habar nu am ce e cu fumatul, ce nevoi le împlinește fumatul. M-am simțit și văzut deseori cloșcă în raport cu mulți dintre prietenii mei pe care îi iubesc ca pe o soră/ un frate. Deunăzi o sfătuiam pe o prietenă care mi-e ca o soră (culmea, chiar de vârsta lui frate-meu) că mai bine nu s-ar duce într-o vacanță prea costisitoare în 2015 pentru că dacă apoi face copii o să aibă o mulțime de cheltuieli și e bine să strângă cureaua.
Citeam într-o carte că suntem cine suntem datorită nouă (genelor noastre și muncii, temperamentului nostru), datorită părinților noștri și a relației cu ei, dar și datorită relației pe care am avut-o cu frații noștri.
Datorită lui frate-meu, eu sunt o cloșcă. Una reflexivă, care se auto-tratează. Nu vreau să devin cloșca copiilor mei și să le pun piedici în drumul lor către autonomie*. Din fericire tot ei mă ajută să îmi analizez foarte bine greșelile și să fiu în fiecare zi un om mai bun decât cel de ieri.
P.S. Tot căutând în cufărul cu amintiri frățești pe acelea de care sunt mai puțin mândră, mi-am amintit cum în luptele noastre fizice care se lăsau cu urlete și zbierete reclamate de unii vecini, uneori ne mai puneam reciproc câte o pernă peste gură. Perna de acum vreo 20 și ceva de ani are oare vreo legătură cu perna Mariei?
Citește și Despre limitele materne sau cum i-am pus ei o pernă peste gura cu urlete
P.P.S. Vă provoc să vă gândiți la modul în care relația voastră cu fratele/ sora v-a influențat cursul vieții și personalitatea. Sau să vă gândiți la modul în care ca părinte abordați relația cu copiii voștri.
Aștept poveștile voastre despre dragoste și/sau rivalitate frățească fie că sunteți părinți, fie că sunteți copii mici, mari sau foarte mari. Poveștile pot fi scrise și sub forma unor scrisori către frate/ soră sau către părinți/ copii, având rol terapeutic. Este o invitație la privit în oglindă, la meditație cu privire la cine suntem, cum suntem și de ce suntem așa cum suntem.
Autorii celor mai apreciate 5 povești trimise până la 30 aprilie 2015 pe crestemoameni@gmail.com și publicate pe blog vor primi în dar cărți despre rivalitatea între frați.
* Drumul către autonomie este o carte pe care o recomand scrisă de Mihaela Miroiu
Din seria poveștilor vindecătoare cu frați, citește și Se poate să îți înmulțești iubirea! Nu să o împarți în procente inegale
Citeam articolul in dimineata asta si in multe exemple ma regaseam…zici ca era despre mine si fratii mei 🙂 Eu sunt cu 7 si 5 ani mai mare decat cei doi frati ai mei. Am suferit si eu de sindromul buricul pamantului. Ambii baieti au facut liceul acolo unde l-am facut si eu…si au auzit cu varf si indesat comparatii facute de profesori cu mine si performantele mele. Ne-am certat mult, pana am plecat la facultate si ne-am dat seama ca de fapt ne e dor si ca nu toate certurile isi au rostul. Acum sunt si ei aici in Bucuresti si ne vedem cand putem. Si da, din sindromul de buric al pamantului ma regasesc si eu in rolul de closca…uneori 🙂
Cristina, multumesc pentru comentariu. Ma ajuta mult. In timp ce am scris articolul, rememorand toate scenele, mi-era cam jenă de mine și parca voiam sa nu-l mai public. Sa-l las doar pentru mine. Pentru ca cineva care nu ma cunoaste poate interpreta in fel si chip. Dar sper sa ajute si alte persoane sa se gandeasca la relatia cu fratele / sora și la modul in care le-a influentat viata.
Sunt bunica, am avut copiii care s-au comportat exact (parca-ar fi povestita de ei), iar eu cu sora mea am procedat identic…ma regasesc in text .
Doamna Ecaterina, multumesc pentru mesaj. Se pare ca unele lucruri nu prea se schimba.
Am ras cu lacrimi si m-am emotionat cu bucurie si frica depotriva. Parca era povestea mea, cu mici diferentieri contextuale.
Intre mine si fratele meu e o diferenta de 7 ani. Fiecare era – si probabil inca este si acum, la peste 30 de ani, undeva in sufletul lui – buricul pamantului, statut disputat insa cu celalalt pretendent la atentia parintilor, bunicilor si tuturor adultilor care interactionau simultan cu amandoi 🙂 Fiecare a simtit ca celalalt este cel favorizat si ca se bucura de mai mult, mai frumos, mai bine, desi parintii s-au straduit mereu sa ne arate ca suntem la fel de importanti.
Imi amintesc prea bine bataile cu apa, goana dupa melcii de dupa ploaie, bucata “mai mare” de pepene care era mereu a celuilalt dar si indarjirea cu care fiecare ii lua apararea celuilalt daca un “altul”, outsider, indraznea sa atenteze la calitatile sau aptitudinile fratelui. Imi amintesc episoadele in care ne certam ca nestavilitii, un adevarat spectacol aproape ireal pentru cei care se uitau la un episod intens de 2-3 minute in care nu se stia exact cum escaladase totul, de ce se in inmultesc decibelii, cum ajungem sa trantim usile pentru ca apoi sa intram vijelios pe aceeasi usa si sa continuam cu o scena finala. Totul era atat de rapid si neasteptat incat le era greu martorilor si sa inteleaga, ce sa mai si intervina… In mod neasteptat si nesperat sfarsitul acestor episoade era cam acelasi….ajungand sa ne spunem (adesea indirect) cat de mult de iubim, sa zambim larg si totul sa reintre in normal.
Si acum, cand fratele meu are aproape 25 de ani, sunt ingrijorata pana aflu ca a ajuns cu bine acasa, il stresez uneori cu telefoane si cand nu raspunde o sun pe prietena lui sa ma asigur ca e totul bine, nu am liniste daca stiu ca are o problema cat de mica. Ma bucur de toate reusitele lui si ma emotionez la toate provocarile lui, desi nu i-o arat neaparat. Stiu ca ma pot baza pe el in ceea ce conteaza cu adevarat, ma surprinde adesea si ma impresioneaza cu maturitatea lui care imi da clasa in unele momente, desi se presupune ca am mult mai multa experienta decat el.
Ma simt vinovata pentru momentele din copilarie cand – din gelozie si navitate infantila – m-am purtat mai putin frumos cu el. Si acum imi mai spune cu un zambet semi-usturator ca “poate mai am rezerve de rautate de pe atunci”. E poate singura persoana – in afara de sotul meu – caruia ii permit sa “ma puna la colt” si sa imi spuna verde in fata unde gresesc. Simt ca are dreptate si ca o face cu sinceritate, fara niciun alt interes, nici macar cu dorinta – specifica parintilor de “a-ti fi mai bine”, in sensul in care inteleg ei “binele tau” atunci cand au impresia ca “stiu ei mai bine”.
E frumos sa ai un frate in care sa stii ca pastrezi o parte din tine, un fel de “rezerva pentru momente grele”. Intotdeauna m-am gandit ca vreau un singur copil, mi se pare mai usor, mai bine, mai “la indemana”. Sunt atatea argumente… Si totusi toate sunt in favoarea mea. Privind din alta perspectiva insa, nu faci un copil pentru tine si nu alegi pentru tine cum sa fie viata lui. M-as bucura ca bebelul meu sa aiba parte de o relatie frateasca asemeni celei pe care simt ca o am eu. Pentru asta, insa, e nevoie poate de putina inconstienta sau…de ceva mai putin egoism, ca sa fiu cu adevarat sincera 🙂
Asta e poate partea cea mai frumoasa in relatiile de suflet: te pun fata in fata cu propriile limite si te provoaca sa le depasesti 🙂 Cred ca nu sunt multe astfel de relatii in viata unui om. Sunt acele relatii cu oameni care te inspira, te zdruncina, iti dau modele, te fac sa te rusinezi, te fac sa te ridici cand te impiedici, te fac sa suferi la tristetile lor si sa te bucuri uneori mai mult decat ei pentru emotiile lor pozitive. Sigur ca superficial putem sa simtim asta cu multi oameni.
Sunt putini, insa, cei care te fac sa faci schimbari in felul tau de a fi si te fac sa fii mai bun si, dincolo de toate, sa o accepti deshis si sincer pentru ca stii ca nu ai nimic de pierdut, ci doar de castigat si apoi sa spui “multumesc!” 🙂
Draga Andreea,
Multumesc pentru comentariul tau. Povestea ta completeaza povestea mea pe care n-am vrut sa o fac kilometrică (deși e destul de mare). Asa e…si eu ma gandesc la degetul de la picior al fratelui, la ce-i face copilul, soția, daca sunt bine, cum sa-i ajut si ma bucur sa il vad ca adult, sa ii admir momentele de intelepciune, de munca asidua, sa observ cum a invatat multe și cum a ajuns un antreprenor responsabil. Uneori, tot din cauza sindromului buricul pamantului, mi se pare ca realizarile lui mi se datoreaza si mie in un procent foarte mic. Dar imi dau apoi seama ca depinde doar de el sa fie ceea ce e. Pentru ca il iubesc pe fratele meu atat de mult mereu am zis ca voi avea 2 copii….Uneori mai in gluma, mai in serios…cand ma intreba cineva de ce 2, raspundeam…sa aiba cu cine sa se bata :))!
Draga Mimi, te citesc de la început si îmi place ce citesc, ma faci sa zâmbesc si sa-mi doresc sa fiu o mămica buna ( am un gândăcel de 3 luni :))) cine ar fi crezut )
Eu nu am avut un frate sa o sora ci undeva la cca 40 de surori si frați. Si ca un copil minunat ce am fost, eram buricul pamantului Fantasia.
Eram îngrozitoare, mereu căutam sa fiu băgata in seama si am crezut cu tărie mulți ani ca sunt cea mai cea …. Frumoasa,deșteapta, minunata
In timp lucrurile s-au mai schimbat, mi-am dat seama ca oamenii din jurul meu sunt cei mai… Frumoși, deștepți, talentați etc si ca datorită lor eu sunt cea mai … :))) am devenit ușor persoana care asculta fără sa spună multe dupa, care îmbrățișeaza mult, care zâmbește si spune poruncitor ca trebuie sa treci peste. Uff uneori cred ca am îmbătrânit.
Ce îmi doresc din tot sufletul este sa reușesc sa cresc frumos gălușca care mănâncă acum cu nesaț , sper sa nu il stric de tot, sa nu il cocoloșeșc mult si sa il ajut sa aibă o copilărie cel puțin la fel de frumoasa ca a noastră.
Te pup Draga Mimi , ii pup si pe cei doi copilași minunați pe care ii crești frumos. Cine știe, poate ne vedem vara asta in vreun parc din bucuresti 🙂
buna.eu am o sora geamana………….pentru mine copilaria a fost un cosmar care a culminat cu o tentativa de suicid la 15 ani.am si un frate mai mare cu 3 ani.el a fost si este seful intre noi doua.sora mea este plecata din tara si imi lipseste enorm ea ca persoana si apoi certurile cu ea,bataile,trasul de par……….orice doar sa fie langa mine.in fine la ce ma refer eu ………imi iubesc enorm si sora geamana si fratele mai mare,dar sa fi calcat in picioare si subminat toata viata ta este greu,la scoala profesorii si invatatorul m-au tratat ca pe o retardata,acasa ca o inapta iar cand am inceput sa lucrez ca un gunoi.Lumea este foarte rea si asta mi-am dat seama prea tarziu(15 ani dupa ts).doare a dracului cand esti marginalizat de toti……sincer am avut o perioada nu demult(o sapt2)cand am simntit ca intru in depresie.am plans doua zile in continuu,apoi mi-am spus ca daca ajung la nebuni va fi doar vina mea,eu fiind responsabila de ceea ce gandesc sau fac.asa ca am tras aer in pietp si mi-am spus ca asa nu se mai poate,trebuie sa ma ridic sa ma scutur bine de praf si sa imi continui viata MEA care este frumoasa si realizata si sa nu ma mai las calcata in picioare de nimeni si nimic.am trecut peste depresie si ma simt ok.vreau doar sa imi intalnesc profesorii si sa le spun ce mizerii de oameni au fost si sunt,pe ca m-au umilit in ultimul hal in 8 ani de generala si 4 de liceu.sper ca povestea mea nu va plictiseste si sa intelegeti ca oricat de responsabili suntem ca adulti cateodata este bine sa gandim ca un copil.
Geo, te inteleg, desi mie nu de la profesori mi-au venit incercarile principale. In momentul cand vei fi vindecata, te va parasi orice nevoie de a le mai explica in vreun fel celor care te-au ranit ce au facut. Adesea, la un anumit tip de om, a explica o suferinta creeaza o punte care permite abuzuri suplimentare. Pur si simplu, nu ne putem ocupa decat de cresterea noastra ca oameni. Cei de langa noi pot alege sa evolueze… sau nu. Sau aleg sa se dezvolte in alt fel decat noi.
Eu am fost sora mai mica. Pe mine ma iubeau parintii si profesorii, in schimb ma ura sora mai mare si ma urau colegii, fiindca eram vesnic data drept exemplu.
Dintotdeauna sora mea mi-a spus ca si-ar fi dorit sa fie singura la parinti. Cred ca si acum ar prefera asta. Si acum are acelasi sentiment de rivalitate fraterna, si acum se simte marginalizata si suparata pe lume si pe viata. In ce ma priveste, limitez la maximum contactul cu ea. Sunt constienta ca dupa ce parintii nu vor mai fi in viata, probabil ca vom rupe orice legatura. Acum tin legatura cu ea de dragul mamei. Sau poate ca atunci se va agata de mine, si o voi mai sustine periodic, ca si acum. Nu prea des insa, fiindca este tipul de om care se complace in suferinta pentru a fi consolat la infinit. Cauta partea rea din orice, hiperbolizeaza si, la nevoie, inventeaza, pentru atentie. Treptat, si-a pierdut orice credibilitate in ochii mei. Pe mama inca o mai pacaleste uneori, dar si ea a constientizat, in mare parte, modelul.
Principala problema in relatiile umane e lipsa de empatie a unora si excesul de empatie al altora. Cand se intalnesc astfel de persoane, se creeaza relatii abuzive, un fel de sado-masochism mental si emotional, rareori si fizic. Sanse ca persoana sadica sa isi constientizeze comportamentul si sa se opreasca sunt practic nule, de aceea numai victima poate sparge tiparul, cand, la un moment dat, va decide ca merita respect, merita sa isi construiasca viata conform propriilor idei, si ca a permite altcuiva sa ia decizii pentru tine nu inseamna protectie, ci sclavie. Mult succes in a-ti face viata asa cum ti-o doresti !
Doamne ce articol frumos , mersi ca m-ai binedispus:) Imi aduci si eu de bunatatea fratelui meu cand eram mici!
La fel ca persoanele ce au comentat mai sus, ma regasesc extrem de mult in povestea ta. Cred ca am inteles mai multe despre copilarie si relatia cu fratele meu mic dupa citirea articolului 🙂 Multumesc. Si da si eu am fost la Mare cu banii munciti de fratele meu cu 5 ani mai mic si cred ca “buricul pamantului” e un sindrom tare raspandit. Si acum am tendinta sa-l cocolosesc insa invat incet incet sa nu il corectez ci sa-l iubesc sincer si neconditionat, asa cum merita. Multumesc pentru articol. O zi frumoasa!