Dragoste de frati prin parc

El o soarbe din priviri. E sora lui mai mare, omul mic si simpatic care l-a intampinat in viata cu manute mici si calde.

Ea l-ar strange de gat, dar deseori il strange in brate. Uneori stransoarea e cam periculoasa pentru el. Dar dupa ce isi elibereaza emotia puternica, ii da drumul.

Pornim in parc. El o ia la sanatoasa, sa ne atraga atentia.

Ea intra rapid in modul de eroina salvatoare a planetei si striga la mine.

• Sa mergem dupa el! Sa nu se piarda! Viteza!

Ea se opreste in primul loc de joaca. El vrea atentie exclusiva si pleaca in directia opusa. Ea vrea sa se invarta cu viteza pe cai. El vrea sa fug cu viteza dupa el. El pleaca. Ea ramane. Eu imi rotesc capul 360000 de grade in 2-3 minute.

El are flacari in talpi. Urcat pe bicicleta, e dus, fara sa ma mai auda, fara sa ma mai vada. Fara sa ii pese daca vin sau nu dupa el.

Ba nu! Ii pasa! Se uita uneori sa vada daca vin dupa el pentru a-si mari viteza, sa fie sigur ca nu-l prind.

Ea m-a vazut ca il pierd din ochi si a sarit in viteza de pe calul maro direct pe bicicleta. Sa ma ajute. S-a urcat pe bicicleta ei si a strigat dupa mine.

-Mami, sa stii ca vin! Du-te dupa Mihai!

Si m-am dus, cu un ochi mereu in spate, la ea.

Distanta intre ea si el creste constant. Ea e cu o bicicleta noua cu care merge mai greu, el e deja expert pe bicicleta lui si are viteza neuronilor mei prajiti pe gratar in timp ce sar sa nu se friga. Domnul Duracell- sageata.

Stau cu inima mica pentru ca nu stiu in ce directie o ia el. Daca merge spre iesirea din parc in doua minunte e in fata masinilor si e foarte posibil sa nu reusesc sa il prind la timp. Daca alerg prea langa el, nu o mai vad deloc pe ea. Si mi-e teama ca nu mai stie pe unde sa ma gaseasca.

Il strig. De fiecare data cand il strig se uita o secunda la mine, rade si creste viteza. Asa ca mai bine tac si masor in continuare distantele de la mine la ei. Scanez mereu imprejurimile spre ei sa vad cine m-ar putea ajuta la nevoie. Vreo studenta care citeste o carte, vreun tata cu un carucior.

Si in momentul cand nu mai stiu incotro, cand ma gandesc ca gata, trebuie sa fug dupa el, il vad pe EL. Calare pe bicicleta, mai ceva ca un Fat- Frumos pe un cal alb. Neuronii mei incep sa se relaxeze si zici ca m-am indragostit a doua oara de EL. Strig catre el cu o voce disperato- eliberata:

• Tati, vezi ca Mihai e in directia aia!

Si zambesc larg cand stiu ca in cateva secunde il prinde si nu mai are scapare :).

O astept pe ea, care e bucuroasa sa ma prinda in sfarsit.

• Mami, sa stii ca am vazut ca Mihai fugise si am zis sa vin dupa voi, sa te ajut.
• Iti multumesc mult! Ai facut foarte bine!
• Te vedeam, sa stii! Veneam dupa tine! imi zice ea de parca mi-a citit tot timpul asta temerilor.
• Multumesc! Ce ma bucur.

(Joaca in parc)

Bataie pe statul in scaunul de bicicleta al lui tati. Piscaturi, urlete, palme, NU-uri si EU-uri si BA NU! BA EU! BA MIE!

Pe cine sa convingem sa renunte? Si cum sa o facem pentru a nu se simti nedreptatit.

Pe ea! Pentru ca imi e mai usor. E receptiva la mai multe povesti si la mai multi oameni! Repede, repede! Imi trebuie ceva nemaipomenit.

• Maria, uite-o pe mama lui Siretel de la teatru! Doamna, e actrita! Hai sa mergem sa vorbim cu ea.

Interesant, dar nu prea. Simpla ei prezenta nu e convingatoare.

Mama lui Siretel zambeste frumos, cu gand sa ma ajute.

• Uite, e si cu fetita ei.
• Adica sora lui Siretel?
• Da! Oare cum o cheama?
• Cum?
• Poate… Siretica! Sau poate Fundita! Sau poate… si am tot scornit diverse cuvinte hazlii care numai a nume nu sunau.

A ramas, s-a imprietenit cu mama lui Siretel, a zambit, s-a simtit bine, tati s-a mai intors cu bicicleta de vreo 2 ori, dar nici nu l-a vazut.

Pe drumul de intoarcere, plecam iar in formula completa.

Ea vrea sa urce cu bicicleta pe un “munte”,  el vrea sa faca tot ce face ea.

Ea culege o papadie, el vrea sa culeaga si ea una din celelalte doua ramase. El observa ca el vine si stie ca va vrea sa culeaga si el o papadie si le culege repede si pe celelalte doua. El ramane fara papadie. Se uita in jur sa vada daca mai sunt altele. El nu se mai supara. Urca “muntele” si alearga in jurul lui.

Eu ma uit cu emotie. Ma astept ca din clipa in clipa sa il impinga. Nu-l impinge. Rasuflu usurata.

Se duce cu viteza si ii ia bicicleta lui. El incepe sa planga. Plange putin, dar ea nu e deloc induiosata. Isi inghite lacrimile si in timp ce zice trist “bici mea” alearga inspre bicicleta ei. E prea mare pentru el, dar se chinuie sa o ridice si sa se urce pe ea, exact cat are ea nevoie ca sa ii lase bicicleta lui si sa fuga in goana dupa el sa si-o recupereze pe a ei.

Vine ca vijelia, el se da repede jos si bucuros ca a obtinut ce voia fuge spre bicicleta lui cu un pas jucaus, ca dansul victoriei.

A invatat de la ea multe, are 2 ani si 6 luni si deja face strategii despre cum sa obtina ce vrea de la ea, de la noi.

El se urca iar pe “munte”, alearga in cerc pe acolo. Ii place la inaltime. Ea ii ia din nou bicicleta. El o vede cu coada ochiului si decide sa o ignore. Alearga bucuros si bolboroseste ceva cu bucurie. Ea ii atrage atentia. Ii transmite semnalul ca i-a luat bicicleta, ii afiseaza un zambet din ala prin care il invita sa incerce sa si-o recupereze.

El merge direct la bicicleta ei, ea vine inspre el. El se ridica sa fuga inspre bicicleta lui un pic mai devreme. Ea e inca foarte aproape de bicicleta lui si  fuge inapoi spre ea. E ca un joc. El revine la bicicleta ei, ea fuge din nou spre ea. Dar data asta o lasa sa se apropie, sa vrea cu adevarat bicicleta ei si abia cand e aproape fuge sa si-o recupereze pe a lui.

De fapt nici unul din ei nu are nevoie si nu isi doreste sa stea pe bicicleta. Vor amandoi pe “munte”, dar le-a fost dor unul de altul dupa o zi in care amandoi au dormit la gradinita si s-au vazut la ora 17.

Alearga amandoi din nou pe “munte”.  El se uita la ea cu privirea unui indragostit. O inspira, o expira, si-o baga in suflet sa intre intreaga. Ea vine razand spre el si il plesneste din senin pe fata. El da sa planga, dar se opreste, face un gest ca si cum se sterge pe fata de ceva ce i-a murdarit-o, dupa care alearga bucuros inspre ea. De parca nu il lovise, ci il pupase. Oftez cu tristete.

Alearga asa de repede incat cade. Ea il ridica. Il imbratiseaza. Si au un moment pe care sigur l-au asteptat toata ziua, dar n-au stiut sa ajunga la el. Manutele lor mici se incolotacesc peste corpurile lor energice.

Eu curg de emotie si caut repede formula magica de a ingheta timpul. N-o gasesc, asa ca ne continuam drumul prin parc spre casa. Ea pleaca inainte cu tati, el vrea pufuleti si alte bazaconii de la chioscul din colt. Incerc 15 minute sa il conving sa vina cu mine, nu imi iese. Il car pe el in bratul stang si bicicleta in cel drept jumate de parc.

El vrea cu tati, ea vrea cu tati. As vrea si eu cu tati, dar are doar un loc pe bicicleta. Plansete, taaaaaaaaaaaaati. Acasa.

Citeste si Dragoste si gelozie frateasca. Bilant dupa 2 ani si 6 luni