Azi donez îmbrățisări

Ciudată experiență viața asta…Uneori, cele mai grele momente ale ei devin cele mai valoroase. V-am povestit despre cum rușinea și-a făcut cuib în sufletul meu și, povestindu-vă vouă, am rememorat suferința a peste 15 ani din viața mea. În acea perioadă era ca și cum orbecăiam prin întuneric și, ori de câte ori mi se părea că am găsit ceva solid aflam că, de fapt, nu am dat decât peste o altă himeră. Și asta se repeta și se repeta până când nu a mai fost fărâmă de speranță, pic de liniște și nici dorință de a schimba lucrurile. Îmi amintesc că rămâneam cu gândurile mele și încercam să găsesc ceva, orice de făcut, doar ca să pun stop acestei suferințe. Orice, chiar și faptul de a vorbi cu un prieten, era prea mult. Nu mai aveam energie disponibilă pentru că lupta din sufletul meu utiliza toate resursele mele interioare.

Funcționam în virtutea inerției, pe bază de ”trebuie”…, făceam lucrurile mecanic, fără bucurie sau împlinire la sfârșitul unei zile. În acea perioadă eram în formare ca psihoterapeut (ok, cei care tocmai v-ați confirmat că oamenii aleg psihoterapia ca să se vindece pe ei, luați-vă câteva minute ca să vă trăiți satisfacția 🙂 ) și îmi era clar că nu fac față, că nu pot. Ştiam că nu e doar faptul că eu mă judec prea aspru  pe mine, că era o observație suficient de obiectivă ca să nu-mi dea pace așa încât, m-am dus la formatorul cu care lucram și l-am întrebat:

– ”Spune-mi te rog, eu am vreo treabă cu terapia? N-aș vrea să-mi pierd vremea pe aici degeaba”. Știam că nu, dar speram să mă contrazică, să facă ceva care să-mi arate că greșesc în evaluarea mea. În loc de asta, am găsit privirea unui om care era de acord cu mine, dar nu voia să mă rănească, oferindu-mi confirmarea a ceea ce bănuiam deja. Acela a fost momentul în care am simțit că pierd chiar tot. E momentul în care am văzut cu claritate viața mea goală. Un val de durere, revoltă, furie și neputință a izbit puternic. Ceva din mine ţipa: ”E nedrept! Eu nu sunt așa. Nimeni nu vede cum sunt. Nimeni nu vede că pot. Nimeni nu-mi dă o șansă. Nu e vina mea că sunt aici și așa”. Altceva din mine, contempla golul. Sec. Fără nicio emoție. Doar observa nimicul din viața mea. Doar deșert. Nici măcar dune.

Am observat cum dintre ele țâșnește o decizie: ”Fuck you! Fuck you! Fuck the world! Fuck everybody! Fuck everything! Nimeni nu știe, nimeni nu vrea să știe. Sunt pe cont propriu. Și eu, singură, singurică, o să vă demonstrez tuturor că sunteți doar niște lași imbecili. O să vedeți că v-ați înșelat! O să vedeți că ați pierdut pentru că nu ați crezut în mine”.

Am plecat spre casă cu o determinare de care nu m-am crezut capabilă. Eram eu împotriva tuturor și nu mai aveam nimic de pierdut. Așa că m-am apucat frenetic să studiez, să exersez, să fac efort susținut și zilnic de a pricepe care-i treaba cu psihoterapia, mecanismele ei… ce vreți, profesia părea atunci aspectul vieții mele asupra căruia aveam cel mai mare control. Și ori de câte ori simțeam că mă descurajez, toată furia și revolta acelui: ”Nu, tu nu ai treabă cu această profesie” niciodată rostit dar clar și evident, venea și mă învăluia. Și din revoltă, se renăștea decizia: ”Am să îți/vă arăt!”

Au trecut câțiva ani și după un training, stăteam la masă cu același formator. Și îl întreb: ”Mai ții minte când am venit la tine ca sa-mi spui dacă am vreo treabă cu psihoterapia sau nu?” ”Sigur că da!” îmi răspunde. ”Răspunsul tău atunci, era nu, corect?” ”DA, și mă bucur că nu ți l-am zis. Mă uit la tine astăzi și înțeleg că m-am înșelat atunci”. Discuția s-a oprit acolo, dar efortul meu nu.

Într-adevăr, pentru mine, cel mai negru moment al vieții mele a fost punctul de cotitură și, ce a urmat, a făcut ca acest moment să fie unul dintre cele mai dragi mie. Din el au crescut ceilalți ani în care am învățat altceva despre mine, despre oameni și viață. Cotrobăind printre ”sertarele” în care îmi păstrez învățăturile prețioase mie, am selectat câteva pentru a le împărtăși cu voi, cei care mi-ați urmărit povestea. În cuvinte puține vi le pot spune așa:

• schimbarea e posibilă chiar și atunci când cred că nimic nu se poate face;
• în orice moment al vieții sunt, nu pot anticipa cum/unde voi fi în 2 ani;
• efortul nu e vreodată în zadar. Chiar și atunci când nu obțin ce-am intenționat inițial, obțin cunoștințe, abilități, cunosc oameni. Cu alte cuvinte, orice efort depus m-a schimbat;
• nu există emoții bune și rele. Furia și dorința de răzbunare au făcut posibil ca să mă mobilizez și să mă înscriu pe un alt drum în viață. Rușinea a fost emoția care, prin duritatea ei, a făcut ca pentru mine să nu existe decât înainte pentru că prezentul era intolerabil, iar trecutul înspăimântător;
• răbdarea este singurul prieten la care oricând pot apela și, cu siguranță, singurul care e mereu acolo când totul merge prost. Iar răbdarea se învață, la fel cum se învață mersul pe bicicletă;
• dacă schimbare este ceea ce vreau, ea se întâmplă atunci când caut situațiile și persoanele care sunt altfel decât ceea ce știu eu până la acest moment. Am învățat cel mai bine să-mi depășesc rușinea de la ”nesimțiți”. De la cei care nu aveau nicio problemă să întârzie, să nu-și facă treaba, să insulte, să acuze, să caute vinovați… Am învățat din încercarea de a vedea lumea prin ochii lor. Am învățat întrebându-i, fără să-i judec, despre cum gândesc ei, despre cum simt, despre ce contează pentru ei;
• cel mai bun leac pentru descurajare este să ofer ceva celor din jur. Nu trebuie să fie mare, nu trebuie să implice bani, nu trebuie să fie ceva pentru care fac un efort deosebit pentru a-l oferi. Nimic nu mi-a oferit mai mult în viață decât faptul de a da eu prima, mai ales atunci când credeam că nu am nimic de oferit și când nimic nu părea să conteze.

Leac pentru rusine

Dacă doriți să vă spun mai multe despre oricare dintre ele, vă rog dați-mi de știre în comentarii. Altfel, vă rog împărtașiți-mi și voi din învățăturile pe care viața voastră vi le-a oferit.

Georgeta, Rușinea trăiește în tăcere

De aceeasi autoare citeste si Când rușinea e doar începutul…