Strigăt de neputință

Am nevoie sa imi umplu paharul de copilul meu … Da, eu sunt cea care are nevoie de acest lucru si nu el… Ma asteptam sa respinga manifestarile mele afective undeva dupa 7-10 ani, dar m-a luat total prin surprindere aceasta respingere la nici doi ani !

Am nevoie de dragalelile noastre de fiecare seara, de jocurile noastre de contact din fiecare seara, de zambetul lui ce ii acopera toata fața cand ma intorc de la servici…Am nevoie de toate astea pentru a-mi umple propriul pahar de afectiunea lui, de atentia lui proiectata asupra mea … Însa cum sa ii explic unui copil de nici doi ani cum ca am nevoie de atentia lui pentru a putea trece peste fiecare zi? Daca doar acestea ar lipsi, poate nu ar fi asa greu. Însa respingerea de care ma lovesc in ultimile doua luni e crunta :”nu mami, nu,… tati ” ”tati vine” ”pleca mami” etc .

Orice abordare am adoptat nimic nu pare sa functioneze, nimic nu pare sa ii atraga atentia asupra mea. Stiu ca lipsesc mult de acasa, cel putin 10 ore pe zi, stiu ca a scazut calitatea timpului petrecut impreuna insa ma simt extenuata si nu pot sa imbunatatesc acesta calitate a timpului.  Știu ca sotul sta mai mult cu el acasa si ca oarecum e normala anxietatea de separare in ceea ce il priveste, insa nu stiu cat de normală e aceasta respingere in ceea ce ma priveste.

Fiecare “nu mami, nu” e ca un pumnal infipt in suflet .  Ma simt incapabila ca mama, simt ca gresesc ca mama si tind sa dau dreptate celor care spun ca mamicia nu merge bine cu viata profesionala, desi pana acum doua luni eram convinsa ca le impac pe amandoua.

Am pierdut conexiunea cu copilul meu mult mai repede decat am estimat ca se va intampla. Și, desi eram convinsa ca voi gasi jocul si calea de a reinnoda aceasta conexiune, acum, aflata in fata acestei rupturi, nu gasesc nimic. Stau si imi privesc copilul, de la distanta impusa de el, cu lacrimi in ochi, pe care abia le stapanesc sa nu curga, si ma simt neputincioasa, ma simt dezarmata si fara scapare. Simp cum imi pierd copilul zi de zi  si sper mut ca e doar o etapa din dezvoltarea lui …Dar pare o etapa ce tine o eternitate…

Imi cer scuze pentru acest strigat de neputinta dar e unicul mod in care pot striga in acest moment.

Larisa

Sursa foto – aici

De aceeași autoare citește și 11 sau 23 de luni? sau Cat de usor las copilul la mama