Domnișoara Poimâine și joaca de-a timpul. Teatru educațional cu muzică frumoasă, emoție și câteva sugestii

Acum două săptămâni am reușit să prind bilete pentru mine și Maria la teatru pentru copii: Domnișoara Poimâine și joaca de-a timpul, pusă în scenă de Lumea lui Momo. Fusem deja acolo la două piese de teatru care ne-au plăcut foarte mult, Ziua în care a fugit somnul și Răbdărică și Mofturică salvează noaptea de ajun, însă acum am ezitat să iau bilete pentru că citisem cartea și cred că nu e potrivită pentru Maria la 3 ani jumate. Chiar și mai târziu o să i-o citesc cu câteva ajustări care să fie în concordanță cu ceea ce îmi doresc să îi transmit și să îi cultiv ca părinte.

M-am uitat pe descrierea piesei de teatru, era recomandată de la 3 ani în sus și am fost fermecată de cântecele extrem de frumoase despre timp compuse special pentru această punere în scenă, așa că am zis să facem o încercare.

Asta pentru că bineînețeles și Maria, ca și alți copii, are tot felul de dileme cu privire la ce este timpul și întrebările ei legate de timp mă blochează, mă amuză sau mă pun pe gânduri.

De exemplu atunci când știe că urmează să facem ceva care îi place foarte mult, cum ar fi o excursie la bunici, mă întreabă zilnic: acum/ azi e săptămâna viitoare/ sâmbătă?  sau azi e mâine? etc 

Și nu am regretat că am fost la piesă. A fost cu emoție, cu bucurie, cu cântec, cu întrebări, cu copii curioși sorbind fiecare cuvânt cu sufletul la gură, deși mulți știau ce va urma pentru că citiseră cartea de multe ori. Interactiv, cu replici inteligente, provocator pentru imaginație. Recomand cu căldură să mergeți, nu veți simți când trec cele 45 de minute.

Eu încă fredonez cântecele de la piesă. Vă pun aici filmarea care m-a convins să iau bilete și versurile mai jos.

Timpul e ca un pian cu note colorate

Cânți azi și muzica se duce în spate

Tot ce ai cântat se strânge în sac

Timpul e ca un trenuleț

Ai priceput, ești isteț

Azi merge …tu-tu-tu-tu

Haide, haide, zi și tu!

Pe unde a mers, prin ce gări a trecut…

Pe unde a mers, devine trecut…

Mi-au plăcut mult aceste comparații care vorbesc despre cum trece timpul peste noi, în limbajul copiilor și pe o muzică duios- veselă.

Să vă spun câte ceva și despre poveste.

Pe la începutul anului am cumpărat cu mare entuziasm cartea scrisă de Adina Rosetti și ilustrată excepțional de Cristiana Radu, Domnișoara Poimâine și joaca de-a timpul. M-a atras foarte mult ideea din carte, aceea de a explica un concept foarte abstract cum e cel de timp prin intermediul unor personaje fantastice care să îl facă mai abordabil, mai inteligibil și mai prietenos copiilor.

Clara, fetița din poveste, înțelege timpul prin intermediul unor personaje foarte ingenios construite. Vrăjitorul Timpului,  un om  atât de bătrân încât nimeni nu-i știe vârsta, are grijă ca Timpul să curgă exact așa cum trebuie și să nu se oprească niciodată. 

El și-a împărțit regatul celor 3 copii ai săi: domnul Azi a primit Prezentul, doamna Ieri a primit Trecutul și domnișoara Mâine a primit Viitorul. Personajele sunt foarte inteligent conturate, vă las să le descoperiți în carte, iar pentru a vă face poftă v-o prezint pe doamna Ieri.

Domnul Azi e expresia adultului matur, mereu prezent lângă copii, așa cum sunt părinții,  doamna Ieri e ca o bunică blândă, domnișoara Mâine e adolescentă,  cu codițe blonde, rochiță cu volane și o acadea portocalie pe care o ține mereu în colțul gurii și care nu i se termină niciodată. Își petrece timpul  făcând balonașe rotunde și strălucitoare de săpun în care pune întâmplări care încă nu s-au întâmplat. 

Însă personajul principal este domnișoara Poimâine, iar aici pot spune că descrierea personajului nu a fost tocmai pe sufletul meu: dacă îi aduci în dar o amandină, ea spune imediat că ar vrea o savarină, dacă primește de Crăciun o păpușă, o aruncă cât colo spunând că tot ce își dorește e un trenuleț electric. Nu face baie decât cu spumă de căpșuni și nu adoarme decât legănată și cu suzeta în gură! Ce mai, o adevărată răzgâiată!

Cu alte cuvinte, domnișoara Poimâine e chiar toddlerul nostru de 2-3-4  ani, la vârsta descoperirii de sine, la vârsta minții absorbante, la vârsta la care imită tot ce vede în jur, îl cunoaște pe domnul NUUUU!, are crize de furie, vede în părinți adevărate modele și vrea să fie exact ca ei, și cum spune povestea, vrea să crească mare cât ai bate din palme și să se dea cu ruj. 

Nu văd nimic în neregulă cu un copil care refuză amandina. Poate nici nu ar trebui să o primească și problema e de fapt la cel ce o oferă. La fel cum nu văd nimic în neregulă la dorința ei de a se da cu ruj, pentru că traduc această dorință doar în dragoste și admirație pentru mama ei, pe care vrea să o imite.

Personajul din carte e ilustrat într-un mod foarte reușit în piesă. Puteți vedea un film care o descrie pe domnișoara Poimâine aici.

Eu am privit personajul domnișoara Poimâine cu empatie și dor de copilărie. Mi-am amintit cum mă îmbrăcam și eu cu hainele mamei, îmi puneam mărgelile sau cerceii ei, sau mă încălțam cu pantofii ei cu toc.

Am râs la versurile din cântecul de la teatru: Să dau telefoane/ să mă cert  cu cucoane, pentru că e amuzant să vezi cum copiii observă și repetă tot ce facem noi, uneori chiar fără să înțeleagă toate cuvintele.

Însă ce nu mi-a plăcut în carte este etichetarea domnișoarei Poimâine ca răzgâiată. În piesă  vrăjitorul Timpului o etichetează ca fiind obraznică. Eu îmi doresc să transmit copiilor comunicare non-violentă, fără etichete, cu empatie așa că aici voi face niște modificări în carte, pentru că e păcat să nu o citesc copiilor.

Despre cât de nocive sunt etichetele atunci când le asociem copiilor, un film cu explicații detaliate foarte bune oferite de Monica Reu, traieneră de comunicare non-violentă, aveți aici.

Urmând firul narativ, domnișoara Poimâine care își dorește să crească și să experimenteze și ea alte situații de viață, ajunge să urzească un plan împreună cu vrăjitoarea Niciodată pentru a-l adormi pe vrăjitorul Timpului și pentru a face timpul să treacă mai repede astfel ca ea să poată crește.

Planul îi reușește, Timpul o ia razna, totul se petrece într-un ritm amețitor, trec anotimpurile și anii ca minutele și în final vrăjitorul Timpului se trezește și repară totul spre fericirea Clarei care ajunsese deja la școală deși abia începuse grădinița.

Ce nu mi-a mai plăcut nici în carte, nici în piesă au fost referințele la răzbunare. În carte vrăjitoarea Niciodată dorea răzbunare, în piesă domnișoara Poimâine cântă despre răzbunare atunci când vrăjitorul Timpului refuză să facă timpul să treacă mai repede. Nu mi s-a părut nici măcar că are sens, înțelesul răzbunării conform dicționarului fiind acela de a-și face singur dreptate, ori aici micuța domnișoară Poimâine nu avea dreptate.

Mi-ar fi plăcut ca în carte sau în piesă să iasă în evidență în egală măsură culpa vrăjitorului Timp care nu a avut suficientă răbdare cu nepoata sa și nu i-a explicat suficient de pe înțelesul ei de ce ceea ce își dorește nu este posibil. În schimb, bunicul nu a făcut decât să o eticheteze ca răzgâiată și să nu o mai bage în seamă. 

La sfârșitul poveștii, când totul se rezolvă, timpul revine la cursul normal, domnișoara Poimâine este pedepsită să devină domnișoara Răspoimâine, având in vedere fapta ei necugetată.

Finalul iar nu este pe gustul meu, pentru că nu promovez educația bazată pe pedepse și recompense. Mi-ar fi plăcut ca vrăjitorul timpului să stea cu nepoata sa și să discute despre ceea ce s-a întâmplat, să îi explice consecințele faptelor ei, să o țină în brațe, să se gândească că poate el nu a explicat bine și complet de ce timpul are cursul lui și să nu își arunce nepoata într-un alt timp, mai îndepărtat, în care nu va face decât să strângă mai multe frustrări. 

Că tot m-a întrebat Mira de la Lumea lui Momo ce final alternativ aș vedea la piesă, ar fi mai multe variante, fiecare variantă cred că trebuie să transmită valorile noastre cu privire la modul în care ne dorim să ne creștem copiii.

De exemplu, pentru că e o poveste fantastică și teoretic se poate orice, pe lângă discuțiile dintre bunic și nepoată despre care am vorbit mai sus, o variantă ar fi ca domnișoara Poimâine să rămână o perioadă în timpul pe care și-l dorește, un timp paralel cu Marele Timp, și să observe că dorințele și iluziile ei legate de trecerea timpului și beneficiile maturizării nu sunt chiar atât de roz în final, să își amintească de copilăria ei fericită cu toate frumusețile copilăriei și poate, la final, piesa să se încheie cu un cântecel despre copilărie la care ea și-ar dori să se întoarcă.

Duminică, pe 13 decembrie, Lumea lui Momo vă așteaptă la premiera acestei piese foarte frumoase, așa că cine știe, poate aveți vreo surpriză și piesa suferă mici modificări pe ici pe colo. Pagina evenimentului este aici.

Vă asigur că veți ieși fredonând:

Tic și tac, sare un brotac!
Tac și tic, strănută un pitic!

Maria încă le fredonează, chiar dacă la piesă i-a fost tare teamă de vrăjitoarea Niciodată.

 Citește și Animalele nu citesc cărți de parenting