Despre perspective și adevăruri

Mi-a spus într-o zi o prietenă că ea nu crede că pot copiii să înțeleagă finalul Bicicletei Fermecate.

Care final? am întrebat-o. Și atunci ea mi-a spus finalul ei, care era diferit de al meu. Așa cum finalul înțeles de mine este altul față de cel înțeles de copiii mei sau de bunicii cărora le-am citit povestea sau de prietenele mele sau de tații cu care am citit povestea într-o zi la Ziua Tatălui.

Fiecare simte și înțelege altfel finalul cărții și tocmai aceasta este frumusețea ei.

O mamă îmi scria la un moment dat că ea a înțeles finalul ca fiind despre moartea Zamfirei și ajungerea în rai. Nici prin cap nu mi-a trecut așa ceva. Iar din câteva mii de copii cu care am citit povestea, unul singur, ceva mai mare s-a gândit și la varianta aceasta.

În mintea copiilor, călătoria Zamfirei este despre aventură, căutări, lumii noi descoperite, nicidecum despre moarte.

Am stat însă și m-am gândit că mai demult și eu am avut gândul ăsta cu privire la o carte sau alta. Mă întrebam dacă a înțeles copilul cartea. De fapt mă întrebam dacă a înțeles copilul ce am înțeles și eu din carte. Ori acest mod de gândire denotă, acum că stau și mă gândesc,  o oarecare superioritate pe care uneori noi, părinții, o manifestăm în raport cu copiii noștri. Uităm adesea să îi lăsăm să zboare cu aripile lor pentru că ni se par ale noastre mai puternice. Uităm să îi lăsăm să gândească cu creierul lor pentru că ni se pare al nostru mai experimentat. Uităm să îi lăsăm să vină cu ideile lor pentru că ni se pare că noi știm mai bine.

Și, de fapt, de fiecare dată când facem asta riscăm să pierdem cele mai frumoase lecții pe care le putem învăța de la copiii noștri. Orice atitudine care respiră a superioritate față de ei ne împiedică să îi cunoaștem în complexitatea lor și ne blochează să ne vedem și pe noi înșiși oglindiți în ei.

Dacă noi nu suntem curioși să aflăm ce vede copilul într-o carte, fără ca el să știe ce vedem noi, de fapt nu suntem curioși să ne cunoaștem copilul cu adevărat.

În toți anii aceștia de când sunt mamă am tăiat bucată cu bucată din ego-ul meu, pentru a lăsa loc de mirare, de cunoaștere, de înțelegere, de empatie. Probabil mai am de tăiat. Dar tare bine mă simt că am avut puterea să o fac. Pentru că a fi părinte pentru mine înseamnă mai presus de toate a învăța. Și nu există maeștri mai buni decât copiii.