Despre copilarie, in Vaslui

M-am nascut si am crescut in resedinta celui mai sarac judet din tara, conform Directiei Judetene de Statistica, Agentiei Judetene pentru Ocuparea Fortei de Munca (AJOFM) si nenumaratelor articole si stiri deprimante din presa regionala si nationala. La poalele dealurilor impadurite, fantomele fabricilor care odinioara alcatuiau zona industriala flancheaza linia feroviara a Vasluiului. Arhitectura comunista utilitara predomina si uniformizeaza aspectul orasului. In ceata iernii, griurile devin cu precadere dezolante, iar privirea, claustrofobica.

Insa printre crapaturile armurii de beton ies la iveala frumusetea naturii, viata si un trecut istoric departe de viziunea monocromatica, limitata a partidului.

Cand eram mica, stateam ore intregi pe pervazul geamului de la etajul 7 al apartamentului alor mei, cu nasul lipit de sticla rece si observam vacarmul strazilor, pelteaua de piersica a soarelui la apus pe dealurile Paiu si Brodoc, goana luminoasa in noapte a masinilor sau sosirile si plecarile trenurilor – stele tunatoare – care ma duceau la bunicii de la mare. Stiam ca undeva, acolo, in cele mai indepartate puncte pe care ochii mei le identificau, se aflau alte orase, sate, campuri, paduri, munti, catune si oameni si stiam ca puteam vedea orice, oricand. Vasluiul era parte dintr-un pamant care nu se mai sfarsea. Mai mult decat atat, era un taram mitic. Fiecare anotimp aducea cu sine diferite lumini, temperaturi si sentimente.

Toamna sufla aramiu – auriu peste teii si castanii orasului. Aerul era cald si aromat, in ciuda ploilor reci. Mamaitu, mama tatei, avea mereu gutui si pere in casa, iar mustul era nelipsit. Scolile reveneau la viata, iar mirosul de carti si caiete noi imi ramanea in nari zile intregi dupa inceperea orelor. Pe aleea Copoului, in zilele insorite, puteai vedea familii intregi, plimbandu-se si admirand culorile tomnatice ale copacilor, prin sita carora se strecura molatec lumina, usor imbatranita. Colectiile de castane si de frunze declansau adevarate intreceri printre prietenii si copiii de la bloc.

Iarna apartinea derdelusurilor si zapezilor care se adunau in ziduri inalte de o parte si de alta a trotuarelor si care dadeau atatea batai de cap autoritatilor. Dar noua, copiilor, nu ne pasa. Cand faceam bobul pe dealul de pe strada Vasile Alecsandri, cunoscuta si sub numele estival de ”strada Mortii”, eram cei mai aprigi si mai curajosi luptatori. Nici vantul nu indraznea sa ne opreasca! Odata cu viscole periodice care suierau prin Secu (parcul de langa Judecatoria Vaslui) si prin teatrul de Vara, de-a lungul soselei Stefan cel Mare si prin fiecare rarunchi si cotlon al orasului, ne adunam la mamaitu acasa si serveam cate un vin fiert cu scortisoara.

Craciunurile copilariei au ramas unele dintre cele mai frumoase amintiri.

La cinci ani ascultam colinde sub pomul din sufragerie (care mi se parea imens) – cortul meu. Din cand in cand, vedeam cum ninsoarea cadea lenes, acoperind intregul oras. Lumina orbitoare a stelelor era strada mea, iar oraselul copiilor, Satul de Vacanta al iernii, in care mosul imens ma bucura si ma speria deopotriva. Craciunul era si al portocalelor si al cozonacului bunicii, fara al carui miros nimeni nu m-ar fi putut convinge ca ar fi fost sarbatoare. Din programul artistic faceau parte poeziile spuse pe nerasuflate si colindele cantate, tremurand ca varga in fata lui Mos Craciun: de fiecare data altcineva, o enigma cu fata ciudata de ceara si carton, angajat de ai mei pentru un plus de autenticitate. Mai tarziu, colindele aveau sa fie cantate in cor, cu prieteni si colegi, cristalin si cat se poate de emotionant, dirijati fiind de profesorul nostru respectat, temut si iubit. Faceam parte din corala “Fantasia”, una din mandriile orasului si in Ajun, colindam familiile, demnitarii si prietenii apropiati, pentru ca, mai apoi, pe furis, sa ne adunam la casa dirijorului nostru si sa il surprindem cu sunetele si emotiile Sarbatorii.

Primavara va ramane intotdeauna cea a culesului de ciuperci si de toporasi impreuna cu tata in padurea de la Paiu sau de la Brodoc, pietile doldora de zambile si frezii, bucuria mamei si a mamaitului la primirea buchetelelor de flori si a martisoarelor realizate de artizani locali. Cu banutii economisiti le cumparam fie de la vanzatorii ambulanti din piata, fie din librarii.

Sub soarele nou, pe o patura veche de-a mamaitului, citeam ore intregi. Verdele crud al Copoului constituia fundalul perfect pentru Medelenii lui Teodoreanu, cea mai recenta recomandare literara a profesoarei de limba romana: doamna cu ochi de cer, primavara in zambet si mai presus de orice, cu infinit si fulger in ganduri.

Vara vasluiana era si este cea a caldurilor – calamitate, sub al caror soare lenevesc lanurile intinse de grau.

August, 2014. In gradina mamaiei de la marginea orasului, pepenii galbeni sunt gata de cules. Din cand in cand cate o broscuta scoate capul din iazul din apropiere, iar sarpele care sta la panda in iarba uscata se pregateste de atac. Incerc sa o fac atenta pe mamaitu, insa nu reusesc. Pentru ea, nu este nimic nou. Atat timp cat sarpele sta de cealalta parte a gardului, totul e in regula. Continua sa stropeasca gradina si sa imi arate cu admiratie parcelele cu rosii si castraveti, cele cu pepeni de toamna, ”o bunatate cand sunt pusi la murat”, ardeii grasi care sunt gata de cules, impreuna cu nelipsita ceapa si cu esentialul usturoi. De doi ani lucreaza acest pamant aflat, initial, in paragina si dat in arenda de primarie, locuitorilor cu ambitii agricole. Langa gradina ei sunt multe altele, frumoase, micute si ordonate. Isi stie vecinii si, ca dovada, cand plecam inspre casa, cei pe care ii intalnim o saluta cu respect.

Ma uit cu admiratie si nostalgie la oamenii simpli si muncitori care nu au nimic in comun cu cazurile dezumanizate, coruptia si saracia lucie, atat de mediatizate. Suferinta si spectacolul grotesc se vand.

Da, Vasluiul are defectele lui, dar nu in cantitati incomensurabile. Este fermecator si dureros prin contrastele sale dulci-amarui, plin de povesti si de istorie. Trebuie doar sa le cautam. Oamenii care l-au parasit, asemenea mie, pentru alte locuri, nu l-au parasit defintiv. Se vor intoarce pentru familie, prieteni, pentru fiecare pas pe care l-au calcat in acest oras.

Memoria asfaltului si a naturii nu va uita niciodata calatoriile noastre de initiere, chiar daca, la un moment dat, noi o vom face, fie datorita timpului, fie a propriilor capricii.

Andrada

Vrem sa creionam o față a Vasluiului care nu  apare niciodată la știri. Un Vaslui fără etichete și stereotipii, ci despre oamenii reali și frumoși care trăiesc în el.

Trimite si tu povestea ta despre ce inseamna Vasluiul (județul Vaslui cu satele și orașele sale) pentru tine, despre un proiect frumos din Vaslui, despre oamenii minunati din Vaslui, despre un eveniment cultural, despre amintirile din copilaria petrecuta la Vaslui, despre profesorii cu har de la Vaslui sau orice poveste care spune ceva despre Vaslui, nemaiauzit în presa noastră.

Fii parte din campania Vasluiul MEU trimițând povestea ta pe crestemoameni @gmail.com !

Fotografie- parcul copou Vaslui, sursa- aici

Citește și Despre Dumnezeu și despre oameni pentru copii