Democrația românească dă simularea pentru examenul maturității

Aproape în toate situațiile, nașterea unui copil este primită cu sentimente pozitive, cu entuziasm, bucurie, emoție dar și oarecare temere – probabil în legătură cu anxietatea în fața noului, necunoscutului. Pe nesimțite, alături de gândurile pozitive și urările de bine, noii vieți i se atribuie așteptări, speranțe, unele poate de un optimism împovărător.

În mod natural, timpul se scurge. Încet-încet copilul crește. În cazurile fericite, grija față de copil este un fapt natural. Nivelul de atenție și implicare în raport cu nevoile lui (la început mai mult de ordin primar, apoi și cele legate de cunoaștere, de interacțiune, de limite securizante) îi creează micului suflet în creștere o perspectivă proprie asupra sieși dar și asupra lumii și vieții. Astfel se conturează algoritmul de funcționare intern și extern în raport cu provocările mediului și strategiile de reacție la situațiile întâmpinate. Copilul învață cum să decripteze ce simte, ce simt ceilalți, care îi sunt limitele, cum poate obține ce își dorește, de cât timp și ce tip de efort este nevoie pentru a obține un anumit rezultat. Visele și planul de viață (dacă se conturează unul) își trag seva din acest tablou al reprezentărilor cu privire la sine și la lumea exterioară. Reprezentările pot fi mai mult sau mai puțin realiste, mai mult sau mai puțin favorabile micuțului. Dar reprezentarea este intotdeauna premisa realității viitoare. În funcție de aceasta se conturează și se dezvoltă strategii mai complexe de viață. Așa apare temelia succesului/insuccesului și fericirii/deznădejdii micului individ în formare. La rândul său o va transmite mai departe generațiilor viitoare. În cazul versiunilor mai puțin fericite este nevoie de multă prezență (de spirit), efort și motivație pentru ca acestea să fie modificate, pe parcurs, oricând în timpul vieții. Desigur, în funcție de moment, costul este diferit.

Însă trebuie să acceptăm că individualitatea în dezvoltare nu reflectă nici pe departe un tablou de tip tabula rasa. Formarea, ca și însăși viața micuțului, mai puțin îi aparțin sieși și mai mult sunt influențate de factori preluați și însușiți pe parcurs. Istoria de familie, obișnuințele și valorile comunității de referință, resursele avute la dispoziție, toate se traduc în modele, transmise inconștient sau asumat și creează premisele de sănătate – fizică, emoțională, socială, mentală – a copilului. La momentul nașterii micuțului toate acestea există în stare latentă (în sănătatea celor care formează comunitatea în care el se naște) și ele se vor impregna treptat în scenariile sale de dezvoltare. Le preia de la adulții relevanți din viața, care iau decizii și îi transmit modele de reprezentare și comportament cu privire la sine, lume și viață. Se formează modelul de atașament (securizant, ambivalent, evitant, dezorganizat) dar și operaționalizarea conceptuală clară cu privire la „bine și rău”.

Importante sunt și grupurile de apartenență. Micuțul nostru va face parte din anumite colectivități. Cu mult înainte ca el să se raporteze critic la acestea, va fi tentat să le urmeze așteptările și valorile, dornic să se simtă relevant și validat. Unele îl vor influența pozitiv și vor contribui la dezvoltarea sa. Altele îi pot insufla principiul utilitarist sau poate chiar machiavelic raportându-se la micul om ca la un pion necesar și învățăndu-l să facă aceslași lucru în raport cu alții. Toate componentele ființării sale vor vibra în urma deciziilor luate, în raport cu modelele și strategiile asumate. Pe ici pe colo pot aparea nealinieri, blocaje, dileme. Cu atât mai mult acestea își vor face simțită prezența în perioada primelor testări formale. În funcție de ritmul de dezvoltare, acestora le poate veni vremea mai repede sau nu. Sunt și persoane care susțin testul maturității nu la 18 ci la 25 sau 40 de ani. Unii nu îl promovează, unii chiar nu îl susțin niciodată. Viața lor se derulează, ca și a celorlalți…dar pe paliere simțitor diferite.

În sfârșit, devenit adult, micuțul nostru trebuie să dea înapoi parte din ceea ce a primit. Capacitatea sa reală depinde deopotrivă de potențialul din naștere, de acumultările pe parcurs și mai ales de modelele însușite și de reprezentările cu privire la sine și lume. Mai important decât toate acestea însă, aș spune că fericirea tânărului este în discuție. Ori aceasta, o chestiune în principal personală, este în interdependență cu sănătatea – în toate formele ei menționate mai devreme – și creează efecte la nivelul tuturor manifersărilor vieții individului. Fericirea se leagă de coerența dintre așteptări și rezultate resimțite, de încrederea în sine, de gestionarea eșecurilor, de asumarea limitelor, de puterea de a lua decizii complicate, de perseverență și efort, de grupul de apartenență și de statutul personal, de lupta pentru aspectele importante ale vieții, de conștientizarea acestor lucruri importante și cernerea lor drămuită și răbdătoare de cele care doar par a cântări greu. Fericirea omului nostru se cristalizează firav încă din primele ore de viață, în pântecul mamei lui. De ea se fac responsabili toți cei a căror viață s-a intersectat la un moment dat relevant cu viața sa. Fericirea nu poate fi păcălită și nici simulată pentru că ea are rezultate pe termen lung și se resimte eminamente subiectiv. Dar  premisele ei pot fi potențate, atunci când ne uităm cu atenție și interes la indicatorii valorii sale și luăm măsuri pe palierele cu grad de risc.

În urmă cu aproape 30 de ani s-a născut un copil care la acea vreme a fost iubit, a fost primit cu mare bucurie și a fost investit cu speranță, așteptări și poate optimism împovărător. Nu a fost scutit de bolile copilăriei dar le-a depășit cu grijă și încredere. Au rămas ceva semne. A crescut cu interacțiuni diverse. Adulții relevanți din viața sa i-au oferit modele variate – unii i-au insuflat modele bazate pe principii utilitariste sau chiar machiavelice, altii l-au iubit necondiționat și i-au dat tot ce au putut, cu devotament și l-au făcut să se simtă demn și încrezător. Tipul de atașament dezvoltat de el nu a fost, din pacate, unul de tip securizant. A avut dispute, căzături, a avut momente de strălucire. A intrat în grupuri de semeni, unii din familii mai bune. A vrut sa fie apreciat, și-a folosit atu-urile. A fost uneori privit critic pentru erorile sale. Au fost momente când a luminat mai tare încrederea în sine. Au fost momente când s-a complăcut într-un profil negativ, alegând calea simplă dar și rezultatul care nu îi făcea cinste. A oscilat în forme variate între modele extreme (responsabilitate/lipsă de responsabilitate) pe care le-a preluat de-a lungul formării sale de la cei ce le-au preluat de-a lungul formării lor etc. A reușit să anuleze unele dintre tare. Cu altele încă se luptă – modelul învățat este  adânc înrădăcinat și echilibrul său interior nu este foarte solid.

Zilele acestea urmează să dea simularea pentru examenul de maturitate. Examenul propriu-zis urmează anul viitor. În ultima perioadă nu a prea investit efort suficient. A preferat să își piardă vremea cu jocuri și „prieteni” care nu pun mare preț pe evoluția lui, ci mai mult pe beneficiile pe care le pot obține de la el. În sufletul lui are încredere că poate să valorifice tot ce a învățat bun. Știe că inteligența îi este un punct forte. Și totuși, nu atunci când este în dezechilibru…. Dar uneori se poate mobiliza atunci cu atât mai mult. Rezultatul examenului este important. În primul rând pentru reprezentări, cele cu privire la sine, la lume și viață, cele ale altora cu privire la el.

În acest moment are nevoie de toată încrederea în sine, de mobilizarea fiecărei părți a organismului său, de depășirea acelor limite care nu îl ajută să se dezvolte. Este un moment important în care trebuie să se asigure că ia măsuri pe palierele cu grad de risc și că își potențează fericirea! În ciuda juliturilor, a greșelilor, a nereușitelor din anumite momente, a certurilor cu cei care i-au vrut binele dar pe care nu i-a ascultat uneori, în ciuda gripei care i-a scăzut imunitatea în ultimii ani, democrația românească trebuie să demonstreze că a crescut frumos!

Andreea