Copiii ne aduc limpezime

În după-amiaza asta am mers cu metroul cu Matei (6 ani și 9 luni) și Ștefan (4 ani și 3 luni) și prietenii lor A. și M. în Parcul Tineretului.
La întoarcere am decis că venim spre casă prin Parcul Politehnicii.
Matei m-a rugat să vină singur acasă și i-am spus că nu sunt de acord.
Și atunci m-a rugat să facă el “bucla” singur. Eu să iau treptele (baza buclei) și să ne vedem jos.
Frățâne-su hop și el! I-am rugat să fie atenți la mașini (și au fost), dar la câini nu m-am gândit, fir-ar să fie!
Și am auzit dintr-o dată mulți câini lătrând și pe copiii mei țipând!
Nu știu cum am sărit treptele alea și cum am luat partea mea de buclă către deal!
Matei îl pusese pe Ștefan să dea repede din picioare pe trotinetă ca să scape! Dar bietul Ștefan a căzut de atâta spaimă! Și atunci Eroul-Meu-Matei și-a aruncat trotineta lui în mijlocul străzii și a fugit să îl recupereze.
Câinii rămăseseră mult în spate, dar noi ne-am speriat rău toți trei!
Ajunși acasă, Matei m-a strâns tare (tare rău!) de mijloc și mi-a zis că mă iubește. Rar îmi spune “Te iubesc!”.

-Offf! De ce mă iubești? Așa urâcioasă sunt uneori!
-Și ce treabă are asta? Eu te iubesc tot timpul! Te iubesc și când ești urâcioasă!
Știți momentele alea când te îndoiești, când nu mai știi dacă faci bine, cum o să ajungă ei, cum o să fie relația noastră și tot așa și tot așa și tot așa? Și apoi ei vin și îți dau pâcla la o parte de pe ochi cu o faptă și un “Te iubesc!”?

Ei, iată…

Cu recunoștință, Maria, ma-na.ro