
Colivia de aur
Îmi plac foarte mult cărțile publicate de Signatura, dar sunt unele care îmi plac mai mult decât foarte mult, adică foarte, foarte, foarte mult, cum ar spune fiica-mea.
Cam așa e cu Colivia de aur, o carte despre care mi-e greu să scriu pentru că simt că îi iau din profunzime și frumusețe.
Nu e o carte veselă, haioasă, ușor de digerat sau una pe care să o citim de mii de ori că tare bine ne-a mai distrat. Dar e una pe care simți nevoia să o recitești pentru că nu știi ce te-a lovit. E o carte greu de digerat, una pentru discuții profunde cu copiii, dar și cu sine. E o carte pentru toți cei care ne dorim prea mult sau suntem veșnic nemulțumiți de ceea ce avem, dar dincolo de aceasta, este o carte despre iubire și una foarte bună.
Trecând peste faptul că ilustrațiile sunt o operă de artă, în Colivia de aur am simțit foarte multe:
– am simțit tristețea lui a avea și dorința de a fi, mai ales de a fi iubită;
-am simțit nevoia de a avea pantofi, curele, rochii, pălării, colivii sau păsări ca una normală a unui om care nu are parte de iubire;
-am simțit lipsa părinților la modul cel mai dureros; părinți care există, dar nu sunt; (nicăieri în carte nu sunt menționați părinții, deși sentimentul transmis e că ei există)
-am simțit lipsa prietenilor și nevoia de comunicare;
-am simțit nevoia de atenție;
-am simțit strigătul copilului neînțeles și neiubit;
-am simțit colivia invizibilă în care stătea Valentina, eroina poveștii, cu gratiile ei împungându-i coastele;
Pun aici câteva fotografii extrem de sugestive care vă vor arăta cartea în toată frumusețea ei.
Mi-am amintit de cartea cu Valentina în timp ce lucram să îmi pregătesc materialele pentru cursul de storytelling cu copiii de la Romanian Gifted School. În primele 6 săptămâni de școală, voi citi și voi crea cu copiii povești în jurul uneia dintre temele din IB. (Bacalaureat Internațional).
Prima temă pentru primele 6 săptămâni este Who we are (Cine suntem noi?).
M-am gândit la contexte de învățare experiențială din care copiii să exploreze tema din diferite unghiuri, pornind de la cum se percep ei.
M-am gândit la activități despre numele nostru și numele personajelor din povești despre care o să scriu altă dată pe larg. La dezbateri despre cine suntem noi pe exterior (și aici mi-a venit în cap cartea O sută de rochii), dar și la cine suntem noi pe interior, dacă nu am avea pantofi, rochii, sacouri, pălării, ceasuri, paltoane, casă, etc. Suntem oare ceea ce avem? Suntem și ceea ce avem? În ce măsură? Cine suntem dincolo de ceea ce avem?
Draga mea profesoară Mihaela Miroiu spunea acum vreo 15 ani că omul este ceea ce rămâne după ce i se iau toate funcțiile. E o definiție, una în care funcțiile sunt asimilate straturilor care ne înfășoară ființa, asemeni multor altor straturi care uneori ne sufocă ființa.
Colivia de aur sau Adevărata poveste a prințesei sângeroase, scrisă de Anna Castagnoli și ilustrată de Carll Cneut, este o carte extrem de curajoasă și extrem de profundă, una dintre acele cărți care pune și în fața adulților o oglindă în care deseori ne e teamă să ne uităm. Nu e o carte confortabilă, dar e o comoară. Extrem de necesară mai ales în peisajul urban al copiilor care au nevoie să înțeleagă prea multul și al adulților care au constant nevoie să își amintească faptul că cel mai important e timpul acordat copiilor. Timpul cu iubire.
E ceva ce și eu simt nevoia constant să îmi amintesc. Din când în când mă văd eu însămi închisă în colivii în care am ajuns în mod mai mult sau mai puțin conștient, de cele mai multe ori din dorința de a face mai mult, mai bine, inclusiv pentru binele celor din jur, uitând de timpul de care au nevoie copiii mei. Așa că uneori mă opresc, ies din colivie, îmi cânt singură că am timp și îmi fac timp. Vă invit să ascultați și voi unul dintre cântecele mele și dacă vă place glasul meu simpatic să-l fredonați în timp ce ieșiți din coliviile proprii.
Abia aștept să văd cum va fi primită cartea aceasta de copiii cu care voi lucra. E o carte cu multă tensiune, cu cranii (îi și văd cu ochii mari), cu onomatopee care întrețin tensiunea (ȚAC, ȚAC, ȚAC- zgomotele capetelor căzute), una din care simt că vor ieși multe dezbateri.
De aceea în grădina palatului se găseau 101 colivii. Colivii mari și impunătoare. În ele viețuiau păsări atât de minunate încât soli din întreaga lume veneau să admire grădina ieșită din comun. Dar păsările erau aduse aici cu mari sacrificii, căci mulți slujitori își pierduseră viața încercând să îndeplinească mofturile fetei. Trimiși în lung și-n lat să caute pasărea cu aripi de sticlă sau pasărea care scuipă apă, slujitorii erau mistuiți de arșiță sau de oceane învolburate. Iar cei întorși acasă cu mâna goală erau… decapitați.
Adesea Valentina inventa păsările rare. Și, deși nu primea păsările cerute, ea le închidea pe toate în coliviile sale, sacrificând „slujitorii inutili”.Și era în continuare indispusă. Îi lipsea cea mai frumoasă pasăre din lume, singura care o putea mulțumi cu adevărat. Pe aceea avea să o închidă în cea din urmă dintre colivii – în colivia de aur.
Această pasăre avea să i se arate în vis și era o pasăre… vorbitoare. Prințesa și-a adunat repede slujitorii spunându-le noua dorință. Găsirea păsării însemna fericirea Valentinei, liniștea pentru palat,renunțarea la alte sacrificii. Dar unde sălășluia această pasăre vorbitoare!? Disperați, slujitorii au adus, din Orient sau Occident,papagali domesticiți care vorbeau. Oricâte păsări i s-ar fi perindat prin fața ochilor, Valentina nu era deloc mulțumită și capetele continuau să cadă.
Într-o zi, de nicăieri, a apărut la porțile palatului un tânăr care-i promite Valentinei împlinirea dorinței. După luni întregi de căutări istovitoare,baiatul s-a reîntors la palat cu un ou –un ou al păsării vorbitoare – și dându-l Valentinei a fost lăsat să plece rămânând în viață. Prințesa a luat prețiosul ou și l-a pus într-un cuib împletit din propriul său păr. Și a așteptat, a așteptat, a așteptat…
3 Comments