Cătușele copilăriei
Pe Tom Degețel din povestea mea îl cheamă Luca. Da’ lui să nu-i spuneți așa, că el zice că nu mai e de mult, e și normal, doar are 5 ani, a crescut, e mare de-acuma, adică de ce nu vreți voi să înțelegeți… Merge la grădiniță, de fapt se pregătește de școală, ba să știți că și literele le cunoaște. Mă rog, de cele mai multe ori. La pictură, încă nu mi-e foarte clar, cred că inventează un stil nou, care bag mâna în foc că va revoluționa arta contemporană. Aia din casa noastră, cel puțin, unde, din partea noastră, mă tem că nu are cine știe ce competiție. Câțiva pereți se și laudă deja cu creațiile lui. Ba chiar și cămașa mea cea nouă. De haina lu’ mami aia crem nu vă spunem nimic pentru că deocamdată nu suntem pregătiți să facem public evenimentul.
Toate jucăriile pe care le-a primit până acum au beneficiat instant de cu totul alte scopuri decât cele pentru care au fost proiectate. Adică, de ce nu pricepeți că o mașinuță cu telecomandă n-are rost dacă n-o testezi mai întâi în cada plină cu apă să vezi dacă plutește. Poate funcționează și pe post de barcă, ce ziceți? Ați înțeles, vorbim aici despre un înțelept în toată regula, care-mi spune dimineața, înainte să plec, “succes la serviciu, domnule tati!” și “doamna bunica Geno” când mă mai sună ai mei să vadă ce face prichindelul. Adică, mă iertați. Domnu’ Luca.
De când suntem colegi de apartament, am învățat o groază de lucruri. Nu, că să știți, se pricepe, nu glumă. Știați, de pildă, cum se repară o umbrelă folosită pe post de crosă după ce am jucat golf în casă? Simplu. O lași exact așa cum e. Data viitoare când mai punem noi doi de-un meci nu trebuie să-i mai ceri voie lu’ mami că, până la urmă, ce să facă ea cu o umbrelă stricată?… (Aoleu, mami, să știi că vaza aia spartă nu e de la meciul de golf. Pur și simplu s-a spart când mă învăța Luca baschet. S-ar putea că a fost de la cutremur).
Una peste alta, suntem oameni serioși. Ocupați. Cu aspirații mărețe. Mai nou, batem recorduri peste recorduri pe bicicletă. Am făcut chiar și un tur complet al parcului. Ba eu cred că mai făceam unul dacă nu făceam pană și m-aș fi priceput s-o repar. Dar nu a contat foarte mult. Micul meu partener de tură (na, că iar am spus mic, să nu-i ziceți) a fost de-un entuziasm cel puțin egal cu cel al învingătorului din Turul Franței. Un sfert din populația sectorului patru vă poate confirma. De altfel, era greu să nu-l remarci cum pedala ridicat în scări, cu gura până la urechi, chiuind cât îl țineau puterile (“la ataaaac!…”). A fost foarte mândru să-mi arate în ziua aceea cum a învățat să frâneze numai din pedale. Vă e clar, sper, că vorbim aici de un profesionist pasionat la culme de tot ceea ce face. Chiar dacă a adormit buștean la vreo zece minute după ce ne-am întors acasă.
Încep să mă gândesc foarte serios să-l orientez spre o carieră de diplomat. Nu glumesc, degeaba râdeți dumneavoastră. L-am găsit într-o seară demonstrând solide cunoștințe de politică externă. El era Rusia și Sonia, sora lui, era Moscova. Fugărindu-se de mama focului prin casă tropăind mai zgomotos decât bocancii militarilor defilând la paradă. Na, zic, uite ce se întâmplă dacă vreau și eu să mă uit o dată la știri. Inițial, am zis să intervin și să corectez oareșce realități politice din bagajul lui de cunoștințe da’, până la urmă, m-am lăsat păgubaș. Ce știu eu? Nu vedeți cum o ia razna istoria asta de la o zi la alta? Parcă mai știi ce-o să se mai întâmple?
Trebuie musai să vă mai spun despre ce mai face el și “cu copiii lui”. Aici, îmi pare cu regret, nu putem glumi pentru că e treabă serioasă. Are câțiva prieteni cu care întreține consistente schimburi comerciale cu cartonașe. Știți, dintr-alea pe care ți le dă de la magazin după ce faci cumpărăturile. Are deja o colecție impresionantă. Da’ e extrem de important ca eu să înțeleg de la cine le are. Uite, ăsta e de la Bogdan, ăsta e de la Ștefi iar cel nou îl am de la Ovidiu. I-a dat el două cartonașe în schimb că avea dublură. Cum adică nu știu cine e Ștefi? E prietenul lui cel mai bun! Oho, cât s-au mai distrat ei amândoi… Nu mai țin eu minte când l-am dus eu în parc și ne-am dat în trenuleț și s-au întâlnit și s-au amuzat ei foarte tare cu vata de zahăr? A, zic, ba da, cum să nu, îmi amintesc, și-acum mai am vata de zahar în păr de la distracția lor.
Ce să vă mai spun eu despre Luca al meu? Că îi fuge mintea la treizeci de năzbâtii pe secundă, că are energie de parcă mănâncă baterii în loc de cereale, că știe să-și ceară iertare când își dă seama că greșește cu niște ochi mari și-un botic mic, resemnat, de n-ai cum să-i reziști? Că e un copil ca toți copiii din lumea asta, isteț, fericit, vesel, sănătos și dornic să cunoască lumea asta în care s-a trezit de vreo câțiva ani prin toți porii ființei lui? Zău că-mi vine să spun, acu’ poate că mă înțelegeți, la toată lumea ce năzdrăvan am acasă și cât mă bucur că pot face parte din micul lui univers. Cine nu și-ar dori, până la urmă, același lucru?
Am aflat astăzi.
După ce l-am dus la grădiniță, am avut o discuție cu doamna educatoare. Cam nervoasă, cam supărată, sunt mulți copii la grupă și Luca ăsta al nostru e cam neastâmpărat, nu prea stă locului. E foarte deștept, nu zice nu, da’ are o energie, dom’ne, ceva de speriat! Adică să-i spună de trei ori să stea cuminte și să înțepenească pe scaunul ăla și el nimic? Tot cu Ștefi, tot cu Ovidiu, numa’ cu gândul la joacă și la chicoteală? Păi să spunem și noi, ni se pare normal?
Ne roagă ea mult de tot, că are un cerc pedagogic săptămâna viitoare, să-l ținem acasă pe Luca în ziua respectivă. Că dacă îi strică activitatea? Că doar știm și noi cum e când vin atâtea educatoare să-i vadă lecția, vine și doamna inspectoare și ce se face ea? Nu vrem să iasă bine?…
Marcel Bartic
De același autor, citește și Scrisoare pentru fiul meu
20 Comments