Cum apar crizele de furie și cum se sting

De când Maria a început grădinița, mi-am propus ca dimineața, înainte de plecare, să fac două lucruri cu Maria: să o țin în brațe imediat ce se trezește, să avem momentul nostru de conectare (mai ales că la trezire mă găsește cu fratele ei și înainte își lua și o porție de lapte) și să n-o grăbesc să meargă la grădiniță. Nu vreau să se simtă presată de parcă vreau să scap de ea de-acasă sau de parcă are de semnat condica la fabrica comunistă la or[ fixă. Sigur că îmi doresc să păstrăm un program, să avem o rutină, să nu întârziem la grădiniță și să îi deranjăm pe ceilalți copii din activitățile lor.

Maria merge dimineața lă grădiniță cu tati și cu vecinele noastre care merg la grupele mai mari. Avem un sistem de transport în comun cu vecinii. O mașină în minus în trafic.  Beneficii pentru toată lumea.

Am stabilit însă cu vecina că n-o să ne stresăm și frustrăm copiii cu acest aranjament. Că nu îi vom agita sau grăbi dimineața, că nu le vom curma somnul dacă or fi avut o zi sau o noapte mai grea etc. Și că dacă ne sincronizăm (făcând eforturi în acest sens) -bine, dacă nu- nu.

Cu această introducere, vă povestesc cum apare o criză de furie și cum se oprește ea.

Luni dimineața. 6:40. Ziua 9 de grădiniță pentru Maria. Mihai se trezeste cu chef de joaca. Doar a avut 3 mese azi noapte asa ca e plin de energie. Cu ochii lipiți de pânze de păianjen ma joc cu el pe mutește. Zambesc mut echivalentul unui ras in hohote. Sper să n-o trezim pe  Maria care n-a avut somn la prânz cu o zi înainte. Mă uit pe ceas sistematic. Îmi dau seama că probabil va dormi mai mult și există șansa să întârziem la grădiniță. Nu mă îndur însă s-o trezesc.

7:40. Îl iau pe Mihai în brațe și pornesc spre camera ei cu gândul să-l las să vorbească nițel în legea lui, s-o trezească  el. Nu ajungem până la ușă, că mă întâmpină Maria,deja trezită. Mă luminez. Dacă fac totul ca la carte, am șanse să fim gata la timp. Avem întâlnire cu vecinele la 8. Am doar 3 lucruri esențiale de făcut: s-o țin în brațe minim 5 minute, să mergem la baie și să se îmbrace. Dacă conectarea e bună, celelalte merg șnur. Mihai însă nu mai e bebeluș. A trecut de un an și nu renunță ușor la brațele mele. Dacă e s-o țin pe Maria în brațe, vrea și el ceva. În brațe la tati sau altceva.

Maria se trezește dimineața deseori supărată că nu mai sunt lângă ea. Că am plecat la Mihai. Cred că dimineața simte că ar vrea să stea numai la mine în brațe, așa de tare se lipește și se cuibărește. Să stea la mine în brațe e pentru ea ca un izvor de energie. Dacă își ia porția de brațe este apoi veselă și cooperantă.

După Maria, iese și tati. Mă întreabă stresat cât e ceasul. Îi spun că e 7.40. Se agită pe loc, de parcă a pierdut singurul tren spre grădinița din orașul celălalt. Îi spun calm că nu e târziu, avem suficient timp. Nici măcar nu mă aude. Mintea lui e setată pe faptul că întârzie.

• Eu mi-am luat un cuvânt să fiu la ora 8. De ce nu m-ai trezit? Puteai să mă trezești măcar pe mine! Nu-mi place să spun ceva și să fac altceva!

Încerc timid să îi spun că am înțeles că e deranjat că nu l-am trezit și că de acum încolo o să  țin minte că își dorește asta.

Nu mă aude. Repetă că trebuia să fi intrat în cameră să-l fi trezit pe el.

În mintea mea se zbate un discurs paralel. Îl țin doar pentru mine. Cu alte ocazii l-aș  fi pus pe tavă și m-aș fi inflamat peste măsură. Îi spun în gând: dar de când am eu angajamentul/ datoria etc să te trezesc pe tine? Te-ai gândit că alăptez de 3 ori pe noapte de nu mai știu de când și că nu dorm 2 ore legate pe noapte? De ce îți imaginezi că eu aș fi trează fix când trebuie să te trezești tu? Și dacă ții așa mult la angajamentul cu ora 8 de ce nu ți-ai pus ceasul să sune? Eu am vrut să las copilul să doarmă și dacă intram să te trezesc pe tine, o trezeam și pe ea.

Dar nu. N-am zis nimic din toate astea. Deși m-a durut limba. Mă enervasem și eu.

Nu mi-am turuit discursul interior pentru că citesc acum o super carte despre comunicarea non- violentă (o carte din categoria celor care schimbă vieți). Așa că i-am înțeles vorbele lui tati și sentimentele lui în termeni de nevoi. Avea nevoia de a fi om de cuvânt, de a fi punctual și era furios pentru că îi era teamă că va întârzia. Am empatizat cu nevoile și sentimentele lui și din lipsă de timp, i-am zis doar că am înțeles de ce e supărat.

Între timp însă, Maria, care e sensibilă și la modul în care dăm din gene, simte orice inflexiune a vocii și conotațiile ei, și-a  dat seama că tati e nervos pentru că s-a trezit târziu și întârzie la grădiniță.

Și iată cum apare o criză de furie!

Începe cele mai crunte urlete cu plânsete și nervi și probabil că se aude în tot blocul:

• NU VREAAAAAAAU LA GRĂDINIȚĂĂĂĂĂĂĂ!

S-a dus pe apa sâmbetii conectare etc. Mă lupt între a o pune pe oliță și a o calma.

Urlă în continuuuuuu. Iar eu în mintea mea îi spun lui tati vrute și nevrute. Încerc să fiu zen. Reușesc să o conving să se așeze pe oliță să rezolvăm măcar una dintre urgențele dimineții. Încerc să mă conectez. Mă așez pe covorașul de baie lângă ea și o iau de mânuțe. Se agită, se smulge.

• Puiule, mai ții minte când le-ai hrănit pe fete cu curmale în mașină?

Se oprește din plâns! O iau iar de mânuțe și nu și le mai smulge.

• Da! Îmi răspunde cu glas stins, obosit după atâtea urlete.
• Și ți-a plăcut? A fost frumos că ați mâncat toate 3 în mașină?
• Da!
• Ai vrea să pregătim o pungă cu curmale și migdale să le hrănești pe fete pe drum?
• Da!
• Și ce-ai mai vrea să punem în pungă?
• Stafide!
• Da, ce bune ar fi niște stafide! Crezi că se vor bucura fetele că le hrănești?
• Da!!!

Deja trecuse de la plâns, la zâmbete. Am terminat cu baia, am mers la îmbrăcat. Am încheiat îmbrăcatul într-un minut.

-Puiule, uite cât te încalți tu cu tati eu merg sa pregătesc punguța cu tot ce am vorbit noi două. Să le hrănești pe fete. (Despre cât de mult îi place Mariei să hrănească oamenii am mai scris aici și aici. E o strategie cu care se pare că nu dau greș în perioada aceasta)

Zis și făcut! Iese pe ușă semi-bucuroasă, cu punguța în mână. Îmi spune Pa! O zi bună! și mie și lui Mihai.

Mă uit la ceas. 8:03. Dacă tati m-ar fi înțeles din start că e suficient timp, dacă făceam toți pașii pe care îi aveam în cap, dacă aveam timp să fi comunicat mai bine și să știe și el pricipiile stabilite cu vecina, că nu e nimic bătut în cuie și că nu e nici o tragedie dacă nu ne sincronizăm,…. dacă, dacă, dacă…atunci ar fi ieșit pe ușă mai devreme. La timp.

Dacă n-aș fi citit cartea despre comunicarea non-violentă și dacă n-aș fi ascultat-o cu atenție pe Monica Reu, cel mai probabil nu mai ajungea nimeni la grădiniță în ziua aceea. Nu aș fi empatizat cu tati, nu i-aș fi înțeles sentimentele și nevoile, aș fi făcut propria criză de furie și slavă domnului, am și eu mare nevoie să urlu și să îmi exprim oboseala și frustrările derivate din ea. Și am fi urlat toți la unison.

Foto– portret de familie prin ochii Theodorei (5 ani)

Vroia Maria la grădiniță? Sigur că da! A mers apoi cu plăcere. Iar la finalul zilei mi-a zis că a fost Suuuper la grădiniță.

Citește și Nu ești ca soră-ta! sau Jumătatea mai mare

P.S. Tati, îți mulțumesc pentru că ai stat cu copiii cât timp am scris un sfert din această poveste. Sper ca din ea să învățăm ceea ce avem de învățat. Cum spunea și Monica, într-o astfel de comunicare, fiecare persoană poate face maxim 50% din ea.