Când plâng, punem mâna peste guriță! Așa! Să nu se audă.

Când stăm la ora de somn, culcate în așteptarea lui Moș Ene,  Maria îmi povestește multe. E mereu cu o privire din aceea profundă (pe care o disting în semi-întuneric) încât pare să analizeze și să se gândească la tot ce i s-a întâmplat, la tot ce a făcut ea sau au făcut alții și ea vrea să înțeleagă. Face bilanțul zilei, sau uneori al lunii sau  își amintește episoade de mai bine de jumătate de an. Mă întreabă:

• De ce a plâns Maria?

Întreb și eu

• De ce a plâns Maria ?
• Pentru că a căzut pe scări și s-a lovit!  îmi răspunde
• Unde a căzut Maria pe scări?
• La Ștefan.
• Și cine mai era cu tine?
• Ștefan, Ina, Alexuțu și Bica Aurora.

Își deapănă amintiri sau uneori inventează. Vrea să îmi spună lucruri pe care nu le știu, sau uneori vrea doar să mă atenționeze.

• De ce a rupt Maria cartea?
• Nu știu! Spune-mi tu! De ce a rupt Maria cartea? (eu bucuroasă cu speranța că îmi va spune în sfârșit explicația pentru ruperea cărții. Despre episodul cu cartea am scris aici.)

Nu-mi răspunde, schimbă subiectul. M-a întrebat de ce a rupt Maria cartea de vreo 10 ori după acel episod și de obicei îmi dă și răspunsul la ghicitoare  (versiunea ei), dar cu privire la acest subiect n-a vrut să-mi dea răspunsul. E felul ei de a-mi reaminti că are niște probleme nerezolvate și să nu cumva să uit de ele.

Nu-i place să doarmă, nici mie nu mi-a plăcut. La cămin eram  probabil singurul copil care rareori dormea la prânz. În plus și-a negociat prin îndelungi proteste, urlete, zbierete șamd dreptul ei să  adoarmă cu mami. Îi place atât de mult că suntem noi două împreună ca înainte de a se naște Mihai, încât adoarme foarte greu nemaisăturându-se să ne manifestăm tandrețuri reciproc.

Îmi ia fața între mânuțele ei mici, o mângâie, o pupă, îmi descâlcește părul cu degetele ei delicate, apoi îl strânge cu drag în pumnișori și uneori cu nerv de parcă ar vrea să mi-l taie și să-l țină doar pentru ea. Mi se urcă pe burtă, mă ține de gât și-mi spune cu bucurie:

• Pe burtică, pe burtică, pe burtică! cu o voce muzicală, pe un ritm sacadat.
• Vreau în burtică la Mami!

Mă strânge tare, să se convingă că sunt numai a ei. Uneori se aude Mihai plângând din camera cealaltă. E cu tati sau cu Flori. La primul scâncet timid mă strânge tare de mână. Îmi transmite ferm că vrea să nu plec, că vrea ca timpul ei special să nu fie întrerupt. La început săream arsă la primul sunet, acum aștept, ascult, mă orientez și dacă chiar trebuie să merg îi spun întâi ei:

• Vrei să mergem să vedem ce face Mihai?

Vrea, ba uneori ea sare și fuge la Mihai să-l consoleze. Îl mângâie și îi spune cu cel mai duios glas, gataaa, Mihai! Nu mai plânge!

Mă pupă des, mă strânge cu forță în brațe, uneori cu prea multă forță, mă cam pișcă și mușcă de atâta iubire. Îmi spune cele mai frumoase te iubesc-uri, în cele mai neașteptate momente.

Îmi povestește despre căței, melci, miriapodul cu multe picioare, despre gâza de flori salvata de Bobiță și Buburuză etc.  Observ deja că îi place grija, dăruirea, ajutorul din fragmentele pe care alege să mi le repete foarte des din cărțile citite.

Tot la ora de culcare îmi mai cântă vreun cântec învățat de la bunica sau cască de atâta somn și îmi spune:

-Atunci când casc, pun mâna la guriță. Ca bicu! Așa e civilizat! Bicu e civilizat!

Marți a fost o zi când voia să îmi spună atât de multe, încât nu a mai reușit să adoarmă.

Printre îmbrățișări și pupături, mi-a sechestrat mâna în brațe, pentru a se asigura că nu plec, mi-a pupat mâna, așa cum îi pup eu des mânuțele ei mici și mi-a zis cald, senin și dulce.

–Atunci când plâng, punem mâna peste guriță! Așa! (spune în timp ce îmi pune mâna mea căuș peste gura ei mică și nevinovată) Să nu se audă!

Mi s-a rupt sufletul.  Vă voi spune de ce în post-ul următor. E o poveste vindecătoare despre cum mi-am testat limitele și am eșuat.