Despre limitele materne sau cum i-am pus ei o pernă peste gura cu urlete
Vă invitam aici la o provocare cu povești vindecătoare. Povești care ne-au marcat despre greșeli ale noastre ca părinți sau cu noi în rolul de copii.
Greșeala care îmi stă mie pe suflet se leagă de faptul că mi-am foțat limitele. Toți avem limite, fie că le vedem sau nu. Depășirea lor ne scoate din zona de confort și uneori facem față acestui disconfort, alteori nu.
Când a apărut Maria, viața noastră, a părinților ei, s-a schimbat radical, în special a mea. Avea o zi când ne-a zâmbit cald și când i-a prins degetul lui tati și l-a strâns tare în pumnișorul mic. A început apoi marea provocare: cu multe sentimente mixte, cu multe nopți nedormite, cu mult citit pe teme de la nutriție la alăptare, de la tipuri de scutece la geluri pentru gingii, cu multe plimbări în parc uneori de 10 ore pe zi, în care nu făceam decât să cântăm și să ne bucurăm de natură și de timpul împreună. Stăteam pe iarbă și o țineam pe burta la mea la soare, iar ea zâmbea în somn. Ne bucuram la fiecare gram de grăsime de pe ea, la fiecare caca făcut după 5 zile, la fiecare dinte nou de parcă ar fi fost ultima descoperire de pe planetă.
Totul era minunat, cu greutățile aferente, dar minunat.
După un an și șapte luni de la nașterea Mariei a apărut Mihai. Pentru noi, părinții, era minunat. Foarte greu, dar minunat. Pentru Maria, în ciuda tuturor poveștilor, pupăturilor pe burtă, pregătirilor din timpul sarcinii, momelilor și cărților despre cât de minunat va fi când vine noul frățior, ei bine, pentru ea nimic nu mai avea să fie la fel. Și cel puțin la început și încă în prezent, totul nu mai e la fel de minunat.
Mihai a apărut într-o etapă grea a vieții ei, în care își descoperă personalitatea, așa numita etapă a crizelor de furie. De la început a fost….greu e puțin spus. Uneori mi se părea că Maria urlă toată ziua. Auzeam plânsete din acelea cu toate celulele din cei doi plămâni, plus unii de împrumut chiar și atunci când era liniște și în sfârșit dormeau. Pur și simplu îmi rămăseseră pe creier la fel cum uneori îmi rămânea pe creier un cântec de la Vocea României. Plângea și striga Vreau și euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu! atât de des și de mult, încât de cele mai multe ori nu știa să îmi răspundă ce voia mai exact. Dacă îi spuneam că nu înțeleg ce vrea și că aș vrea să îmi spună exact pentru a-i oferi, ei bine, urla mai tare! Cum adică să nu înțeleg ce vrea? Ea se voia pe ea. (acel euuuuuuuu lung). Se voia pe ea oriunde era el, iar el era mic și cel mai des în brațele mele.
Dar cel mai traumatizant episod a fost legat de ora de culcare. Mihai era mic, alăptat foarte des, câte puțin, la cerere, Mariei îi lua mult să adoarmă și era imposibil să o adorm eu. Așa că am schimbat aranjamentul la somn brusc (o greșeală, ar fi trebuit cu ceva luni înainte să nasc, dar seara mai erau meciuri și atunci se găsea o explicație că Maria nu vrea decât cu mami)- ea avea să doarmă cu tati și eu cu Mihai. Degeaba i-am explicat eu că și tati o iubește la fel de mult și vrea să petreacă și el timp cu ea. Nicio explicație nu era suficient de bună.
Au urmat vreo 3 săptămâni de urlete între 9:30 și 10: 30 (+,-). Urlete din acelea cum vezi numai prin filmele de groază. Eu cu Mihai într-o cameră cu ușa încuiată, ea cu tati în cealaltă. De fapt ea urlând la ușa mea. Degeaba explicam toată ziua aranjamentul de seară, degeaba stăteam și în cap să nu se simtă dată la o parte. În momentele acelea mi-era clar că ea nu avea nimic în minte decât că vrea cu mine. După vreo 3 săptămâni a cedat, seara pleca liniștită cu tati de mânuță, nu mai încuiam ușa, îl mângâia pe Mihai de noapte bună, mă pupa, îmi spunea că ea pleacă cu tati, de parcă aceea a fost decizia ei dintotdeauna.
Au fost niște luni de film (gen drama), cu alăptare în tandem, muzică pe youtube, crize de furie, primii dinți, primul mama al lui Mihai, e-mailuri de la doamna Ticănețu chiar și în momente în care zgomotele nu erau de la noi. Mi se părea că ce a fost mai greu a trecut și că am intrat pe drumul cel bun. Vedeam o luminiță la capătul tunelului.
Așa că atunci când tati m-a întrebat dacă poate merge în teambuilding în septembrie, am zis că da, cred că mă descurc. (gândindu-mă la mamele cu 5 copii, la cele cu gemeni, tripleți etc). Mi-am zis că dacă alte mame cărora sigur le e mai greu decât mie se descurcă, sigur mă descurc și eu. Eroare logică!
Tati a plecat de vineri și a venit duminică. Prima seară m-am descurcat onorabil, ba chiar a doua zi la prânz niște vecini prieteni buni s-au jucat cu Mihai, am adormit-o pe Maria și apoi pe Mihai, așa că am reușit să-i adorm pe amândoi la prânz fără cântec. Doar că sâmbătă seara lucrurile au luat-o razna. Mihai era agitat, mânca des, nu voia decât în brațe. Plimbat, legănat, alăptat, șșșâșșșșâit în ureche ca în filmele de pe youtube care imită zgomotul din burta mamei, doar doar se liniștește și doarme. Maria- urlete. Vrea și ea în brațe, vrea și ea țiți, vrea și ea. Îi lipește câteva palme lui Mihai, îi bagă degete în ochi, mă mușcă pe mine de picior de câteva ori. La un moment dat tace. Îmi ia crema de gălbenele cu care îl dădusem pe Mihai și, în timp ce eu îl alăptam pe el și îmi țineam respirația pentru că părea că se liniștește și încearcă să adoarmă, își unge toată crema de gălbenele pe păr. Râde cu tot sufletul, se dă cu cremă în pași de dans tribal și cântă repetat:
- Vreau să fac un moțat! Vreau să fac un moțat! Vreau să fac un moțat!
Măcar râde, mă gândesc în sinea mea. Tot e mai bine decât cu urlete.
Cu freza ei unsuroasă cu design în stil arici se urcă pe noptieră și începe să desfacă piesele de la aplica de perecte. Tac în continuare. Trag speranță să adoarmă Mihai. Mă gândesc cum se poate frige când atinge becul care a stat aprins, cum inhalează praful de pe abajur (că cine mai șterge praful și de pe abajurul aplicelor de perete), cum pare că deja a îndoit o bucată, dar nah..așa e când ai copii, te aștepți să strice multe prin casă.
Trecut deja de 10, mă rog să obosească de la atâtea activități și să adoarmă brusc. Se urcă pe pat, o și văd cum vine să-i urle lui Mihai fix în ureche sau să-i bage unghiile în obrajii care trag laptele ei preferat. Încă nu vine. Se agață cu mâinile de placa de la capul patului, cea lipită de perete și începe să tragă de ea înainte și înapoi cu viteză. Să facă zgomot, dar și trepidații, să fie sigură că-l trezește pe Mihai, dar și pe doamna Ticănețu. Nu o bag în seamă. Știu din episoadele anterioare că în momente din acestea, dacă încerc să o conving să se oprească nu fac decât să amplific efectul. Stau cu inima mică și mai trag sfârcul să văd dacă măcar scap cu unul și doarme. Mihai e deranjat de trepidațiile patului, strânge tare de sfârc, mormăie și pare să fie pe punctul de a plânge. În final adoarme. O iau pe Maria, mergem în cealaltă cameră, îi mulțumesc că a avut răbdare să-l adorm pe Mihai, îi subliniez că acum suntem doar noi două, că mă are doar pentru ea. Vrea și ea țiți. Îi dau. Nu mai știu ce oră o fi. O las să mănânce destul. La un moment dat pare că adoarme, spatele mi se rupe, visez să fiu singură pe-o insulă pustie, o pup, îi spun somn ușor, iubire, scot sfârcul și începe…..să urleeeeeeeeee, de parcă e cel mai nefericit copil din lume, de parcă n-a primit nimic niciodată, de parcă s-a atins de un fier roșu încins. Cedez nervos, fierb, scot fum pe nări, iau perna mică pe care îmi sprijineam cotul și i-o pun instinctiv pe gură, de teamă să nu-l trezească iar pe Mihai în miezul nopții și să fiu cu doi copii care urlă. Țin perna 3 secunde, ea urlă și mai tare de sub pernă, dă din picioare, mă bușește plânsul, o iau în brațe. Plângem amândouă. În minte mi se derulează filmul paralel cu un Mihai urlând și căzând din pat peste pernele cu care era baricadat. Ne liniștim. Îmi cer scuze pentru pernă. Îi explic de ce am făcut gestul necontrolat. Puțin isteric, o întreb des: Mă ierți? Mă ierți?
- Te iert, îmi zice.
Ne ținem în brațe. Nu mai aud nimic. Chiar de-ar plânge Mihai, nu-l aud.
Nu plânge Mihai, ca prin farmec. Trece noaptea. Trece și dimineața, cu ajutorul lui Carmen care venise cu întăriri. Fac chiar și un duș. Mă sună tati. E pe drum. Dau un refresh la e-mail. Un nou mesaj de la doamna Ticănețu. Nici nu-l deschid. Îl las pentru mai târziu. Vine tati. Îl pup, îi spun că sper că s-a simțit foarte bine la team-building pentru că nu cred că se mai aprobă următorul. Se enervează. El își ceruse voie, nu e vinovat cu nimic. Eu mi-am asumat mai multe decât puteam duce.
Îi povestesc crâmpeie: crema de gălbenele, lustra, tabla de la pat, doamna Ticănețu. Nu-i zic de pernă. Mi-e rușine.
A fost un episod. Peste o lună apare altul similar. Nu găsesc pernă în preajmă. Îi pun palma căuș la gură.
Două luni mai târziu, seara la culcare:
Printre îmbrățișări și pupături, mi-a sechestrat mâna în brațe, pentru a se asigura că nu plec, mi-a pupat mâna, așa cum îi pup eu des mânuțele ei mici și mi-a zis cald, senin și dulce.
–Atunci când plâng, punem mâna peste guriță! Așa! (spune în timp ce îmi pune mâna mea căuș peste gura ei mică și nevinovată) Să nu se audă!
Mi s-a rupt sufletul în timp ce mi s-au derulat filemele de mai sus în minte.
Când copilul e într-o fază a crizelor de furie, lovește, zbiară, urlă, cărțile de parenting ne spun că trebuie să-l înțelegem, să-l ajutăm să-și exprime sentimentele, să verbalizeze, să-l tratăm cu căldură și dragoste necondiționată.
Eu, ca mamă, nu am însă, teoretic, nici o scuză. Sunt adult, știu să vorbesc, știu să spun ce mi se întâmplă și totuși lucrurile nu se leagă. Criza de furie a copilului poate declanșa și o criză a adultului obosit, neputincios, stresat.
Am decis că trebuie să mă iert. Să trec mai departe. O amică cu care vorbeam într-o seară pe o bancă în parc mi-a spus o frază de care mă agăț când am nevoie să depășesc momentul. O mamă bună e o mamă fără remușcări! Așa o fi?
Trimite-ne și povestea ta vindecătoare pentru a te ajuta pe tine și pe alții. Detalii despre concurs– aici. Provocarea se adresează în egală măsură și taților sau părinților din alte generații, inclusiv celor care acum sunt bunici.
Din seria poveștilor vindecătoare puteți citi și Ce se întâmplă când unei palme peste față îi răspunzi cu un ‘Te Iubesc”
Sursa foto- aici
Vad ca nu ti-a raspuns nimeni inca. Stiu cum e sa o iei razna si sa nu te mai recunosti, sa simti ca nu mai poti si ca involuntar iti distrugi copii. Toate aceste ganduri vin de la oboseala si sentimentul de neputinta in a controla cat de cat ce se intampla in jurul tau. Am trecut prin faze asemanatoare si am avut reactii la fel de necugetate ca si tine. La un moment dat aveam 3 copii, toti cu pampers… 2,7 ani, 1,2 si un bebe nou nascut… Dar cel mai greu mi-a fost cu doi, mai greu decat cu 3! De ce? Pt ca abia atunci cand apare al doilea copil si ai deja unul mic, intervine adevarata provocare. Atunci trebuie sa inveti sa te adaptezi, sa devii inventiva si sa te calmezi. Si eu sm incercat figura de a- l muta pe cel mare cu tati, dar nu a tinut, adormea seara dar se trezea noaptea incontinuu si urla dupa mine. Asa ca l-am mutat si pe el inapoi cu mine si cu bebe si lucrurile s-au linistit. I-am explicat ca e mare, si ca el e ajutorul meu, ca bebe e mic si trebuie sa fie cuminte sa nu faca scandal. Greseala ta este ca ceri de la tine imposibilul. Trezeste vecinii? Sa nu te intereseze. Se trezesc unul pe altul? Vor adormi la loc, ai incredere in tine si in copii tai si nu dispera. Eu ma gandesc mereu la familiile de pe vremuri care aveau 5-6 copii si dormea toti intr-o camera, oare de cate ori se trezeau ei noaptea? Totul trece, si acesta perioada grea pt tine va trece, si veti fi in regula si tu si copii tai, sa fi sigura de asta.
Multumesc pentru incurajari. Stiu si eu ca e doar o perioada care va trece. E mai greu acum cand cel mic inca mananca noaptea. Ea deseori vrea sa doarma cu fratele sau, doar ca doarme haotic si risca sa-l loveasca noaptea. Cu vecinii m-a tot interesat sa fie bine pentru toata lumea si m-am tot stresat mai ales ca primeam mesajele in momente cand ma simteam foarte obosita si copiii ma solicitau foarte mult. Nu stiu exact prin ce minune, dar mesajul din septembrie cand am avut acest episod a fost ultimul primit. Poate din cauza ca n-am mai raspuns pentru ca ma consuma foarte tare raspunsul la mesaje si oricum nu rezolvam nimic. Sper doar ca vor ajunge la un moment dat sa inteleaga ca și noi ne dorim la fel de mult liniștea, ba chiar mai mult..si daca ea nu exista nu inseamna ca n-am facut cu buna credinta tot ce puteam ca ea sa existe. Dar in general lucrurile astea se afla abia cand ai proprii copii.
Da, este un pic altfel sa cresti copii, dar cred ca cel mai important este sa vezi ca tu contezi in toata ecuatia. Tu esti cea mai importanta. Daca tu esti linistita, si copii vor fi linistiti. Lasa-l si pe tata singur cu copii cate o noapte pe luna, iesi in oras cu prietenele. Te asigur ca nu se va intampla nimic (desi poate tati te va suna din ora in ora, copiii se vor da de ceasul morii etc). La inceput le va fi greu, dar se vor adapta. Daca tu nu faci nimic pentru tine, nimeni nu va face nimic pentru tine. Toti vin si iau, si iau si iau pana nu vei mai avea ce da. Ai o datorie in primul rand fata de tine. Fa ceva ce iti place si multa bafta!
Da, intr-adevar sunt deficitara la capitolul facut ceva pentru mine. Si probabil ca e destul de important legat de starea mea de spirit. Simt ca parca sunt pe modul supravietuire de multe ori. Merci ca mi-ai reamintit!
Draga mamica,
Si eu sunt mamica de doi copii, 4,3 ani si 11 luni…
Citind cuvintele tale mi-am trezit inima si m-au napadit regretele… Si eu am facut multe greseli. Am fost dura, am luptat sa tin totul din scurt, mai ales la primul copil. La al doilea mi-a fost altfel… Am invatat multe de la primul…
Sper sa ma iert…
Ea mi-a iertat lipsa de rabdare …
Dar credeam ca sunt singura care a gresit ca si mamica …
Perna pe fata copilului?????!!!!!…… mana peste gurita?????? eu n-as putea sa le fac asta copiilor mei. Si am 3, cu varste foarte apropiate. Cand te apuca deznadejdea, asigura copiii (aseaza-i in patut/tarc…. undeva unde sunt in siguranta), du-te in baie si descarca-ti neputinta. Plangi, urla, fa un dus… orice. Dar nu face gesturi necugetate fata de copii. Azi i-ai pus perna pe fata 2-3 secunde. Maine ce-ai sa faci? o sa o sufoci ca sa o faci sa taca? sunt socata de asa reactie.
Doamna Mariana,
Va felicit pentru puterea pe care o aveti de a creste frumos 3 copii. Articolul este despre cunoasterea limitelor personale si e un indemn ca atunci cand vedem ca ne apropiem de ele, sa cerem ajutorul, sa facem ceva astfel incat sa nu ajungem intr-o astfel de situatie de criza. E foarte probabil ca dumneavoastra si cu 6 copii sa nu va atingeti vreo limita si totul sa fie perfect, insa nu trebuie comparati oameni diferiti , cu limite diferite. Eu ma raportez la propria persoana si la standardele mele de a creste copiii si in functie de aceste standarde imi dau seama ca am gresit. Uneori oamenii nu isi cunosc limitele si ajung in astfel de situatii.
Departe de mine gandul de a judeca pe cineva. Nimeni nu e perfect. Si da, m-am aflat si eu la limita suportabilului de multe ori. Am vrut numai sa subliniez ca atunci cand simti ca cedezi, trebuie, este imperios necesar sa asezi copiii intr-un loc cat se poate de sigur si sa te distantezi de ei pana iti revii. Nu cred ca exista vre-un parinte care sa poata spune sincer ca nu a gresit fata de copiii lui. Trebuie doar sa nu repetam greseala.
In alta ordine de idei, te felicit Mimi ca ai avut curajul sa recunosti ca te-a depasit momentul. Am citit ce ai scris si mi-a atins sufletul. Parca m-ai fi descris pe mine.
Tocmai s-a trezit mezina mea. Fug sa o alaptez.
buna ziua mamici! In primul rand draga Mimi… Vreau sa te felicit din inima ca ti ai deschis sufletul in fata noastra… Esti minunata ca mana din punctul meu de vedere… Mi ai descris in 5 min viata mea de zi cu zi! Am muuulte defecte ca mama, cel nai tare ma doare ca fata de baietelul mai mare am gresit si gresesc in fiecare zi ( il dau la o parte in favoarea celui mic) de cele mai multe ori fara sa vreau… Mi am pierdut cumpatul de multe ori…numaram in gand in momentele de furie…sa ma pot readuna! Este greu… Mai ales primul an cu cei doi copii, cumplit de greu desi sotul ma ajuta, copiii doresc mereu sa doarma amandoi cu mine, si asa in fiecare seara! Eu te inteleg perfect, te admir si felicit pentru toate emotiile, gandurile pe care le parcurgi zilnic! O viata minunata, toate trec si va fi mai usor la un moment dat!
Buna!Eu n am doi bebei…am doar o fetita scumpa tare si chiar foarte cumintica…poate tocmai de aceea la cateva crize pe care le a facut n am reactionat tocmai ok….de putin timp papusica mea s a lipit de mine…efectiv..vrea mereu la mami….tati deja a pierdut teren considerabil…desi nu pot sti cum e cu 2 copilasi…stiu cum e sa fii foarte foarte obosita si sa nu dormi si pitica sa vrea non stop san….trebuie sa te ierti…pentru ca esti mama, esti om…si din pacate avem posibilitati limitate:)sincer ma gandesc cat de greu trebuie sa fi fost week endul acela singura cu copiii…eu in total intr un an si o saptamana de cand am fetita,am stat 2 luni singura cu ea…si chiar am avut momente din acelea de mi venea s o iau pe campii!te felicit pt curaj si nu te ingrijora, sunt sigura ca lucrurile merg spre mai bine in fiecare zi!
Ahh! Am si eu de povestit un episod…eram in primele luni cu pitica…cred ca avea cam 4 luni…si ne pregateam sa mergem intr o vizita…gata imbracati punem fetita in carucior si plecam…numai ca bebelina a inceput sa planga groaznic..niste tipete cum rar a reusit ea sa emita….in fine…plangea foarte rau…iar eu eram extrem de obosita dupa alaptatul cu orele din fiecare noapte,nesomn…am facut toate trucurile care noi stiam ca o linistesc si nimic..asa ca am simtit ca pocnesc de nervi,am zdruncinat carutul rau si am ridicat tonul spunandu i sa nu mai planga…binenteles ca nu a ajutat deloc…ba chiar a facut mai mult rau…ce mi a luat foarte mult sa mi iert este ca bebelusa mea plangea din vina mea…ca mami nu o alaptase inainte sa iasa din casa…asa ca …asa mergand mi am luat odorul in brate si am alaptat o…stiu ca am reactionat ca o nebuna…si nu trebuia…m am simtit ingrozitor…dar cred ca in timp am gasit explicatia comportamentului meu si am tot incercat sa ma scuz…eram prea obosita …
Buna.
Eu am 2 copii, de 4, respectiv 2 ani, o frumusete de fetita si o scumpete de baietel, pe care ii iubesc la nebunie, care reprezinta totul pentru mine.
Cunosc foarte bine senzatia de neputinta si de rabufnire. Nu trece nici macar o zi fara sa regret unele lucruri pe care le-am facut, multe lucruri pe care nu le-am facut (sa stau mai mult cu ei, sa mai las deoparte treburile casei si sa ma joc mai mult cu ei). Ma simt uneori slaba ca nu reusesc sa imi infranez nervii si tipetele de multe ori, se intampla sa tip sau sa vorbesc destul de tare, sa imi spun nemultumirile cu voce tare, chiar daca ei nu au nici o vina pentru frustrarile mele, pentru momentele in care simt efectiv ca imi crapa capul si cedez. In secunda 2 imi trec nervii si ramane constiinta incarcata si sentimentul de vina.
Imi doresc sa am mai multa rabdare, sper ca, incet, incet, sa reusesc sa ma “ascund” pana imi trec nervii.
Crestere usoara tuturor si copilasi sanatosi va doresc. In rest, se rezolva toate.
Am plans cand am citit articolul si pentru asta iti multumesc! Iti multumesc pentru ca n- am mai plans de mult, gandindu-ma la episoadele astea(care se aseamana cu cele prin care am trecut si noi)! Am un baietel si o fetita,de 5 si respectiv 3 ani, dar care,chiar si acum, inca se mai cearta care sa stea la mine in brate! La fel ca si voi,am incercat sa-l lasam pe baietel cu tata,atunci cand a venit micuta, dar el stand si dormind numai cu mine pana atunci, plangea in camera cu tatal sau cu usa inchisa. Il auzeam cum ma striga, fiind in cealalta camera cu usa inchisa si cu micuta la piept, plangeam,simtindu-ma neputiincioasa. Pana la trei luni,fetita a tot avut crize de plans,sugea putin si des,cu somnul la fel,asa ca el a avut de suferit! Si apoi a inceput sa fie agresiv cu ea,chiar daca ii tot povesteam si incercam sa-l fac sa ma ajute sa o ingrijim! Uneori o iubea,alteori o agresa! Am avut o portita de scapare cu alaptatul,el renuntand la san cand aveam patru luni de sarcina,cu toate ca eu mi- am dorit sa alaptez in tandem! Poate a fost mai bine asa! Dar au trecut, am devenit mai rabdatoare si am invatat sa-mi cer iertare,ceea ce inainte foarte rar o faceam! Ii iubesc nespus pe amandoi! O rabdare de fier iti doresc pe mai departe,avand s i tu pereche! O seara frumoasa
M-am oprit din citit ca sa-ti scriu ca e foarte greu de urmarit articolul. N-are virgule, frazele nu se leaga si pare ca nu l-a recitit nimeni inainte de publicare. Nu ma injurati, nu vorbesc despre continut, ma reintorc acum sa-l termin, pentru ca mi se pare interesant.
Multumesc pentru comentariu. Mi-a fost foarte greu Sa il scriu asa ca nu l-am mai recitit vreodata.
Ai dreptate. L-am terminat de citit si apoi mi-a parut rau ca ti-am scris despre virgule.
E o poveste dureroasa, care mi-a ramas cumva pe creier cu pachetul de sentimente de vina, rusine, tristete. Dar cred ca trebuia scrisa mai ales pentru mine, dar si pentru alti parinti care poate si-au atins si ei limite macar o data in viata. Sa ne uitam cumva din avion la ele, sa le analizam bine, sa ne gandim cum sa nu ne mai apropiem de ele intr-un mod atat de periculos si sa ne bucuram ca avem copii care ne iarta. Momentan.
Cum s-a schimbat viata de cuplu dupa aparitia celui de-al doilea copil? Intreb pentru ca si la noi cel mic doarme cu mine si cel mare cu tati. Am ajuns sa avem doar viata de parinti si nu de cuplu. Ne ascundem in spatele explicatiilor ca nu avem timp, ca suntem obositi, ca sunt raciti copiii si se trezesc des peste noapte, ca etc, dar oare sa fie acestea adevaratele motive? Ma uit la barbatul de langa mine si il vad cum ma priveste doar ca pe mama copiilor lui: discutiile sunt legate numai despre ei, certurile noastre sunt legate de educatia lor (avem perceptii si idei diferite legate de educatia copiilor). Noi, ca si cuplu, ca si indivizi care ne iubim, care ne complimentam, care ne imbratisam sincer, care ne doream, nu mai existam. Cum ati trecut peste etapa asta?
Nu am un răspuns care sa ajute. Ma regăsesc in cuvintele tale. Abia ne regăsim propriile ființe, darămite ființa celuilalt. Suntem pe linie de supraviețuire pe dimensiunea asta. Încercam sa construim cate ceva. Mai luam un bilet la teatru, mai mergem la bunici si ieșim singuri la o plimbare in parc. Insa momentele pe care le petrecem in 2 sunt rare.