Despre limitele materne sau cum i-am pus ei o pernă peste gura cu urlete

Vă invitam aici la o provocare cu povești vindecătoare. Povești care ne-au marcat despre greșeli ale noastre ca părinți sau cu noi în rolul de copii.

Greșeala care îmi stă mie pe suflet se leagă de faptul că mi-am foțat limitele. Toți avem limite, fie că le vedem sau nu. Depășirea lor ne scoate din zona de confort și uneori facem față acestui disconfort, alteori nu.

Când a apărut Maria, viața noastră, a părinților ei, s-a schimbat radical, în special a mea. Avea o zi când ne-a zâmbit cald și când i-a prins degetul lui tati și l-a strâns tare în pumnișorul mic. A început apoi marea provocare: cu multe sentimente mixte, cu multe nopți nedormite, cu mult citit pe teme de la nutriție la alăptare, de la tipuri de scutece la geluri pentru gingii, cu multe plimbări în parc uneori de 10 ore pe zi, în care nu făceam decât să cântăm și să ne bucurăm de natură și de timpul împreună. Stăteam pe iarbă și o țineam pe burta la mea la soare, iar ea zâmbea în somn. Ne bucuram la fiecare gram de grăsime de pe ea, la fiecare caca făcut după 5 zile, la fiecare dinte nou de parcă ar fi fost ultima descoperire de pe planetă.

Totul era minunat, cu greutățile aferente, dar minunat.

După un an și șapte luni de la nașterea Mariei a apărut Mihai. Pentru noi, părinții, era minunat. Foarte greu, dar minunat. Pentru Maria, în ciuda tuturor poveștilor, pupăturilor pe burtă, pregătirilor din timpul sarcinii, momelilor și cărților despre cât de minunat va fi când vine noul frățior, ei bine, pentru ea nimic nu mai avea să fie la fel. Și cel puțin la început și încă în prezent, totul nu mai e la fel de minunat.

Mihai a apărut într-o etapă grea a vieții ei, în care își descoperă personalitatea, așa numita etapă a crizelor de furie. De la început a fost….greu e puțin spus. Uneori mi se părea că Maria urlă toată ziua. Auzeam plânsete din acelea cu toate celulele din cei doi plămâni, plus unii de împrumut chiar și atunci când era liniște și în sfârșit dormeau. Pur și simplu îmi rămăseseră pe creier la fel cum uneori îmi rămânea pe creier un cântec de la Vocea României. Plângea și striga Vreau și euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu! atât de des și de mult, încât de cele mai multe ori nu știa să îmi răspundă ce voia mai exact. Dacă îi spuneam că nu înțeleg ce vrea și că aș vrea să îmi spună exact pentru a-i oferi, ei bine, urla mai tare! Cum adică să nu înțeleg ce vrea? Ea se voia pe ea. (acel euuuuuuuu lung). Se voia pe ea oriunde era el, iar el era mic și cel mai des în brațele mele.

Dar cel mai traumatizant episod a fost legat de ora de culcare. Mihai era mic, alăptat foarte des, câte puțin, la cerere, Mariei îi lua mult să adoarmă și era imposibil să o adorm eu. Așa că am schimbat aranjamentul la somn brusc (o greșeală, ar fi trebuit cu ceva luni înainte să nasc, dar seara mai erau meciuri și atunci se găsea o explicație că Maria nu vrea decât cu mami)- ea avea să doarmă cu tati și eu cu Mihai. Degeaba i-am explicat eu că și tati o iubește la fel de mult și vrea să petreacă și el timp cu ea. Nicio explicație nu era suficient de bună.

Au urmat vreo 3 săptămâni de urlete între 9:30 și 10: 30 (+,-).  Urlete din acelea cum vezi numai prin filmele de groază. Eu cu Mihai într-o cameră cu ușa încuiată, ea cu tati în cealaltă. De fapt ea urlând la ușa mea. Degeaba explicam toată ziua aranjamentul de seară, degeaba stăteam și în cap să nu se simtă dată la o parte. În momentele acelea mi-era clar că ea nu avea nimic în minte decât că vrea cu mine. După vreo 3 săptămâni a cedat, seara pleca liniștită cu tati de mânuță, nu mai încuiam ușa, îl mângâia pe Mihai de noapte bună, mă pupa, îmi spunea că ea pleacă cu tati, de parcă aceea a fost decizia ei dintotdeauna.

Au fost niște luni de film (gen drama), cu alăptare în tandem, muzică pe youtube, crize de furie, primii dinți, primul mama al lui Mihai, e-mailuri de la doamna Ticănețu chiar și în momente în care zgomotele nu erau de la noi. Mi se părea că ce a fost mai greu a trecut și că am intrat pe drumul cel bun. Vedeam o luminiță la capătul tunelului.

Așa că atunci când tati m-a întrebat dacă poate merge în teambuilding în septembrie, am zis că da, cred că mă descurc. (gândindu-mă la mamele cu 5 copii, la cele cu gemeni, tripleți etc). Mi-am zis că dacă alte mame cărora sigur le e mai greu decât mie se descurcă, sigur mă descurc și eu. Eroare logică!

Tati a plecat de vineri și a venit duminică. Prima seară m-am descurcat onorabil, ba chiar a doua zi la prânz niște vecini prieteni buni s-au jucat cu Mihai, am adormit-o pe Maria și apoi pe Mihai, așa că am reușit să-i adorm pe amândoi la prânz fără cântec. Doar că sâmbătă seara lucrurile au luat-o razna. Mihai era agitat, mânca des, nu voia decât în brațe. Plimbat, legănat, alăptat, șșșâșșșșâit în ureche ca în filmele de pe youtube care imită zgomotul din burta mamei, doar doar se liniștește și doarme. Maria- urlete. Vrea și ea în brațe, vrea și ea țiți, vrea și ea. Îi lipește câteva palme lui Mihai, îi bagă degete în ochi, mă mușcă pe mine de picior de câteva ori. La un moment dat tace. Îmi ia crema de gălbenele cu care îl dădusem pe Mihai și, în timp ce eu îl alăptam pe el și îmi țineam respirația pentru că părea că se liniștește și încearcă să adoarmă, își unge toată crema de gălbenele pe păr. Râde cu tot sufletul, se dă cu cremă în pași de dans tribal și cântă repetat:

• Vreau să fac un moțat! Vreau să fac un moțat! Vreau să fac un moțat!

Măcar râde, mă gândesc în sinea mea. Tot e mai bine decât cu urlete.

Cu freza ei unsuroasă cu design în stil arici se urcă pe noptieră și începe să desfacă piesele de la aplica de perecte. Tac în continuare. Trag speranță să adoarmă Mihai. Mă gândesc cum se poate frige când atinge becul care a stat aprins, cum inhalează praful de pe abajur (că cine mai șterge praful și de pe abajurul aplicelor de perete), cum pare că deja a îndoit o bucată, dar nah..așa e când ai copii, te aștepți să strice multe prin casă.

Trecut deja de 10, mă rog să obosească de la atâtea activități și să adoarmă brusc. Se urcă pe pat, o și văd cum vine să-i urle lui Mihai fix în ureche sau să-i bage unghiile în obrajii care trag laptele ei preferat. Încă nu vine. Se agață cu mâinile de placa de la capul patului, cea lipită de perete și începe să tragă de ea înainte și înapoi cu viteză. Să facă zgomot, dar și trepidații, să fie sigură că-l trezește pe Mihai, dar și pe doamna Ticănețu. Nu o bag în seamă. Știu din episoadele anterioare că în momente din acestea, dacă încerc să o conving să se oprească nu fac decât să amplific efectul. Stau cu inima mică și mai trag sfârcul să văd dacă măcar scap cu unul și doarme. Mihai e deranjat de trepidațiile patului, strânge tare de sfârc, mormăie și pare să fie pe punctul de a plânge. În final adoarme. O iau pe Maria, mergem în cealaltă cameră, îi mulțumesc că a avut răbdare să-l adorm pe Mihai, îi subliniez că acum suntem doar noi două, că mă are doar pentru ea. Vrea și ea țiți. Îi dau. Nu mai știu ce oră o fi. O las să mănânce destul. La un moment dat pare că adoarme, spatele mi se rupe, visez să fiu singură pe-o insulă pustie, o pup, îi spun somn ușor, iubire, scot sfârcul și începe…..să urleeeeeeeeee, de parcă e cel mai nefericit copil din lume, de parcă n-a primit nimic niciodată, de parcă s-a atins de un fier roșu încins. Cedez nervos, fierb, scot fum pe nări,  iau perna mică pe care îmi sprijineam cotul și i-o pun instinctiv pe gură, de teamă să nu-l trezească iar pe Mihai în miezul nopții și să fiu cu doi copii care urlă. Țin perna 3 secunde, ea urlă și mai tare de sub pernă, dă din picioare, mă bușește plânsul, o iau în brațe. Plângem amândouă.  În minte mi se derulează filmul paralel cu un Mihai urlând și căzând din pat peste pernele cu care era baricadat. Ne liniștim. Îmi cer scuze pentru pernă. Îi explic de ce am făcut gestul necontrolat. Puțin isteric, o întreb des: Mă ierți? Mă ierți?

• Te iert, îmi zice.

Ne ținem în brațe. Nu mai aud nimic. Chiar de-ar plânge Mihai, nu-l aud.

Nu plânge Mihai, ca prin farmec. Trece noaptea. Trece și dimineața, cu ajutorul lui Carmen care venise cu întăriri. Fac chiar și un duș. Mă sună tati. E pe drum. Dau un refresh la e-mail. Un nou mesaj de la doamna Ticănețu. Nici nu-l deschid. Îl las pentru mai târziu. Vine tati. Îl pup, îi spun că sper că s-a simțit foarte bine la team-building pentru că nu cred că se mai aprobă următorul. Se enervează. El își ceruse voie, nu e vinovat cu nimic. Eu mi-am asumat mai multe decât puteam duce.

Îi povestesc crâmpeie: crema de gălbenele, lustra, tabla de la pat, doamna Ticănețu. Nu-i zic de pernă. Mi-e rușine.

A fost un episod. Peste o lună apare altul similar. Nu găsesc pernă în preajmă. Îi pun palma căuș la gură.

Două luni mai târziu, seara la culcare:

Printre îmbrățișări și pupături, mi-a sechestrat mâna în brațe, pentru a se asigura că nu plec, mi-a pupat mâna, așa cum îi pup eu des mânuțele ei mici și mi-a zis cald, senin și dulce.

–Atunci când plâng, punem mâna peste guriță! Așa! (spune în timp ce îmi pune mâna mea căuș peste gura ei mică și nevinovată) Să nu se audă!

Mi s-a rupt sufletul în timp ce mi s-au derulat filemele de mai sus în minte.

Când copilul e într-o fază a crizelor de furie, lovește, zbiară, urlă, cărțile de parenting ne spun că trebuie să-l înțelegem, să-l ajutăm să-și exprime sentimentele, să verbalizeze, să-l tratăm cu căldură și dragoste necondiționată.

Eu, ca mamă, nu am însă, teoretic, nici o scuză. Sunt adult, știu să vorbesc, știu să spun ce mi se întâmplă și totuși lucrurile nu se leagă. Criza de furie a copilului poate declanșa și o criză a adultului obosit, neputincios, stresat.

Am decis că trebuie să mă iert. Să trec mai departe. O amică cu care vorbeam într-o seară pe o bancă în parc mi-a spus o frază de care mă agăț când am nevoie să depășesc momentul. O mamă bună e o mamă fără remușcări! Așa o fi?

Trimite-ne și povestea ta vindecătoare pentru a te ajuta pe tine și pe alții. Detalii despre concurs– aici.  Provocarea se adresează în egală măsură și taților sau părinților din alte generații, inclusiv celor care acum sunt bunici. 

Din seria poveștilor vindecătoare puteți citi și  Ce se întâmplă când unei palme peste față îi răspunzi cu un ‘Te Iubesc”

E un cerc vicios din care nu stiu cum sa mai ies cu mintea intreaga si fara a traumatiza ( si mai tare) copilul

Dar ce, eu v-am bătut pe voi?

Sursa foto- aici