Când n-ai scaun la cap…

Mi-am amintit zilele ăstea de lucruri pe care le-aș fi vrut uitate. De momente din viața noastră de care aș prefera să nu-mi mai aduc aminte vreodată, să le șterg de parcă n-ar fi fost. Ei bine, doar știm cu toții că asta nu se întâmplă cu una cu două, că poate-i mai bine că nu uităm – ca să ne fie de învățătură, să nu repetăm greșeli și să avem reacții pregătite pentru o dată viitoare.

Noi am trăit în Grecia. Eu opt ani, băiețelul meu toată viața lui. Primii trei ani cu mine, acasă iar apoi, treptat, treptat în colectivitate. Cică le face bine – tot asta am auzit din stânga și-n dreapta și adevărul e că dacă vocile-s unanime, parcă ești mai înclinat să iei adevărul drept adevăr absolut. Nu era nevoie de grădiniță – eu lucram de acasă dar am decis să-l duc într-un loc drăguț timp de trei, patru ore pe zi. Să vadă și alte fețe nu doar a mea, să audă și alte voci, să aibă și alți parteneri de joacă. Am căutat câteva luni bune. Nu, nu aveam cerințe absurde, din contră. Un loc sigur, cu jucării și copii veseli, cu o educatoare blândă care să-i supravegheze și care să se joace cu ei. Nu voiam nici să-l învețe, nici să-l educe. Pur și simplu să-l lase să se joace și să fie supravegheat. Atât.

După vizite la nenumărate grădinițe și centre, care mai de care întrecându-se în oferte – de parcă îl pregăteam de mers la studii înalte, am găsit un loc simpatic,. Părea simpatic. O clasă mare cu jucării frumoase, copii puțini – un fel de loc de joacă și “învățare” sub supraveghere. Titlul acesta ar fi trebuit să mă pună pe gânduri, recunosc acum privind în urmă. Dar în acel moment părea a fi soluția cea mai aproape de ce voiam eu. Prima zi acolo, pace. A doua zi la fel. A treia zi Ionuț a refuzat să meargă dar mi s-a spus că e normal. A patra zi tot așa. Au urmat câteva zile îndărătnice – Ionuț plângea când îl duceam și-l găseam trist într-un colț când mergeam după el, două ore mai târziu.

– Așa fac toți, mă încuraja educatoarea. E începutul, după un timp se obișnuiesc.

Privind acum în urmă îmi dau seama că mie femeia nu mi-a plăcut de la început. Dar pentru că am trecut aproape prin toate grădinițele din orașul în care locuiam, concluzia celor dragi a fost – “Ce vrei tu, exact așa cum vrei tu, nu există, trebuie să faci un compromis!” Așa că am închis ochii.

A mai trecut o săptămână – la fel. Am ajuns într-o zi mai repede și am auzit-o de jos – țipa la copii. Avea între 6 și 9 copii în fiecare zi, mici, de la 2 până la 4 ani jumătate, clar nici un motiv pentru urletele care se auzeau din clasă! Sus, mă aștepta cu zâmbetul pe buze. Ionuț pe un scaun, în colț. S-a dus la el, l-a ridicat și l-a împins către mine:

– Azi n-a fost cuminte deloc! A alergat pe aici, nu a ascultat ce i-am spus așa că l-am pus pe scaun.

– L-ați pus pe scaun pentru ce?

– Ca să se liniștească! E scaunul pedepsei!

Rămân fără cuvinte. Și aleg să nu răspund. În drum spre casă mi se învălmășesc toate-n cap. Ionuț mă strânge de mână.

– Mami, ce-i aia pedeapsă?

Știți sentimentul acela când îți vine să urli? Din toate puterile?

Îi explic, cum cred eu că e mai bine, îi spun ce cred eu că s-a întâmplat, îi explic și treaba cu pedeapsa – greu lucru să explici un concept în care nu crezi și pe care nu l-ai folosit!

– Doamna educatoare s-a înfuriat că n-ai ascultat-o când te-a rugat să nu alergi prin clasă.

– Nu m-a rugat. A țipat. Și atunci nu am vrut să mă opresc.

– Ok. S-a înfuriat. Credea că dacă te pune pe scaunul acela, data viitoare nu o să mai alergi. Și o să-ți fie frică să nu te pună pe scaun și atunci cu siguranță o asculți. Ea nu știe ca dacă vorbea frumos o ascultai…

– Dar de ce să-mi fie frică de scaun?

– Păi nu de scaun. Ci de statul acolo. Tu stai pe scaun și ceilalți copii se joacă. Și tu trebuie să stai pe scaun, fiind pedepsit. Asta a fost pedeapsa ei, tu să stai undeva unde nu vrei în timp ce alții fac chestii faine.

– Mami, dar asta e o prostie! Pentru că eu m-am jucat pe scaunul ăla. M-am prefăcut că e avion!

Evident că m-a pufnit râsul. După câteva zile am renunțat la grădinița cu scaunul ei cu tot și am schimbat-o. Găsisem între timp alta – aveau și acolo scaun și bancă – din ce am aflat mai târziu, dar erau folosite pentru scopurile lor inițiale. “Adică stăm pe ele când obosim și desenăm!” a fost concluzia lui Ionuț. (care, trei ani mai târziu își amintește cu exactitate cele întâmplate).

Sursa foto- aici

Alexandra, Mame de Poveste

Ouzoland

Daca aveti si voi povesti despre scaunul pedepsei, rusinii, linistirii sau coltul cu aceleasi nume, le asteptam pe crestemoameni@gmail.com