24 februarie 2016

Bufnițe la linie sau alandala

Am primit de Crăciun de la o prietenă bună un autocolant de perete cu o familie de patru bufnițe. M-a încântat foarte tare pentru că ambii copii îndrăgesc bufnițele și m-am și gândit cum bifez eu mai multe chestii deodată. Îl lipesc lângă patul din camera lor, poate or fi amândoi atrași să doarmă în aceeași cameră și facem povești cu familia de patru bufnițe pentru a le imprima imaginea noastră de împreună, pentru a o mai obișnui pe Maria cu faptul că are un frate și este un proces ireversibil. Deși Mihai a împlinit deja 2 ani, ea încă ne mai întreabă de ce i-am făcut un frățior și încă ne mai spune cu tristețe uneori că ea nu își dorește un frățior. Momentele acestea alternează cu momente de dragoste și îmbrățișări frățești însă zilnic e o muncă asiduă pentru consolidarea unor sentimente pozitive între ei.

Aseară a vrut să deseneze, în timp ce Mihai băga bile pe un traseu vertical care îl fascinează. Așa că m-am hotărât să pun posterul pe perete, după ce am așteptat vreo două luni să îl pună tati. Tati e omul cu măsurătorile, cu precizia etc. Când face o operațiune de genul ăsta măsoară pereții prin toată camera să găsească poziția perfectă, să fie simetric cu toate elementele din jur, nici mai sus, nici mai jos, nici mai la stânga, nici mai la dreapta. Recunosc că pe mine mă stresează și recunosc că atunci când nu-i iese perfect am un rânjet mare pe față, lipsit de empatie, ca atunci când a pus niște polițe și se vedea gaura pe unde băgase șurubul. Suntem construiți diferit mental și faptul că el ține foarte mult la toate detaliile astea și le valorizează ca fiind norma mie îmi provoacă un disconfort.

Așa ajungem ca uneori în loc să ne amintim că am avut o după amiază frumoasă împreună construind ceva împreună, deseori ne amintim cearta din ziua în care eu n-am ținut dreaptă ruleta sau polobocul când l-am ajutat să măsoare nu știu ce, de-mi vine să distrug apoi acel element decorativ pe care l-am ales cu drag împreună.

Ce vreau să povestesc însă e cum am asimilat tot felul de comportamente care nu-mi plac și cum le-am descoperit aseară.

Cum spuneam, având în vedere viziunea lui tati despre decorarea pereților, faptul că mă apucasem singură să lipesc autocolantul era în sine o îndrăzneală și un act de curaj. Mă gândeam cu emoție cum n-o să nimeresc eu la fix crengile secundare lipite de creanga cea mare și cum o să arate ciudat.

În timp ce desprindeam cu emoție prima creangă Maria (3,7 ani) m-a reperat și a abandonat imediat coloratul. Făceam, evident, ceva mult mai interesant, mai ales că ea e încântată de cărțile cu autocolante. Are o perioadă în care dezlipește și lipește orice, oricum, oriunde.

A început bineînțeles să zică EU, EU, EU lipesc, iar eu, eul mai mic și emoționat, m-am văzut într-o dilemă. Vedeam în față un mic dezastru. Încerc s-o deturnez și îi explic cum facem noi o super echipă: ea dezlipește de pe folie și eu lipesc pe perete. Nici n-a vrut să audă. Ea avea să dezlipească și să lipească totul. Încercând să merg în continuare pe strategia de convingere cu echipa și rolurile împărțite după bunul meu plac și văzând că refuză, am ajuns să trag de autocolant și să îi declanșez o criză de nervi.

Am ajuns să strâng autocolantul, declarând sobru și autoritar că ori ne înțelegem, ori nu-l mai facem deloc. Doar plânsul ei neconsolat mi-a declanșat deblocarea creierului. Mi-a amintit că mie îmi plac lucrurile făcute împreună, cu dragoste, care se transformă în amintiri, chiar dacă rezultatul nu iese conform normei, nu iese la linie, ci alandala. Am îmbrățișat-o, mi-am cerut scuze că nu am lăsat-o și pe ea și am început să analizăm împreună autocolantul. Să identificăm elementele, de fapt să pun întrebări și să o las pe ea să descopere.

A fost un exercițiu excelent pentru ea. Imaginea întreagă era foarte mică și era cu adevărat dificil să identifice toate elementele în ordinea respectivă. Îmi era mie dificil, ajunsesem să cred că am nevoie de ochelari. Și a fost frumos că ea a lipit toate cele 4 bufnițe, l-a pus frumos și pe Mihai, a spus cuvinte frumoase despre familia noastră de patru, apoi le-a pupat pe toate patru bufnițe.

Aici pupă bufnița care îl reprezenta pe Mihai.

La îmbinarea crengilor mi-a cerut ajutor, le-am pus împreună. Se instalase o armonie așa de frumoasă că Mihai și-a lăsat bilele lui și ni s-a alăturat. A vrut și el să lipească frunze. A lipit și el vreo 4 frunze alandala. Maria a ținut să îi explice că o frunză trebuie să fie lipită de creangă, l-a corectat însă cu blândețe și i-a explicat frumos de ce vine acolo. I-am explicat că e posibil ca unele frunze să fie luate de vânt și că poate fi la fel de corect și cum le-a pus Mihai.

Pe tot parcursul operațiunii mi-a fost extrem de greu să nu intervin, să nu explic că poate trebuia puțin mai la dreapta sau mai la stânga, că globul ăla nu stă drept ca în imagine. Sau că picioarele unei bufnițe stau prea jos sau prea sus. Mi-am mușcat buzele, vedeam cum ea face cum poate mai bine. Și clopoțeii sau globurile înclinate puteau fi și ele bătute de vânt. Era vorba doar de perspectivă.

Nu a ieșit alandala, ci cred că foarte aproape de varianta pe care ar fi făcut-o tati. Sau la fel de bine cum aș fi făcut-o eu. Dar s-a încheiat cu stima de sine câștigată de Maria când a finalizat lucrarea, cu bucuria ei de a face ceva ce părea complicat și pentru mine, cu bucuria de a face împreună și cu o lecție frumoasă învățată de mine.

Când tati a ajuns acasă mi-a zis că a văzut că am pus și bufnițele. Le postasem pe pagina mea cu bucuria de la final, din momentul în care eram toți în armonie și făceam asta bucuroși.