Anxietatea copilului meu = Nu eram acolo când s-a trezit într-un loc străin
Ei, am comis-o din nou.
Fetelor, să vă ascultaţi intuiţia de fiecare dată când simţiţi acest lucru. Celorlalţi din jur, taţi, bunici, prieteni, daţi ascultare intuiţiei unei mame.
S-a întâmplat să mergem într-o vizită de mai multe zile în Timişoara, un foarte frumos oraş şi să participăm la botezul copilului unor prieteni dragi. Am stat acasa la alţi prieteni extrem de minunaţi, care au şi ei o fetiţă de 6 luni şi jumătate. Am rămas acolo şi de Revelion, fiind, cred, primul Revelion de 3-4 ani în care nu am stat în pijama sau acasă. A fost o încântare pentru mine să avem posibilitatea să ieşim, copilul rămânând acasă, dormind, supravegheat de bunica fetiţei de 6 luni, care şi ea dormea. Totul era perfect.
El se integrase foarte bine în spaţiul familiei din Timişoara şi am petrecut nişte zile foarte frumoase acolo. Chiar avea grijă ca minunata fetiţă să nu bage orice în gură şi îi aducea jucării să o distreze. A fost şi un moment de gelozie când am luat-o în braţe, însă l-am asigurat de dragostea mea.
Când spun că am comis-o, am comis-o. În 31 nu l-am culcat la prânz, oricum ne trezisem târziu, cu gândul că va adormi mai devreme. Ca atare, a picat de oboseală la 20:15, oră perfectă ca eu să am timp să mă aranjez şi să plecăm, alături de prietenii noştri, la petrecere. Bunica era pe poziţii, dar nu şţiu de ce, în momentul în care ieşeam pe uşă, simţeam o nelinişte. Şimţeam că uit ceva. Nu, nu uitam copilul acasă, căci e normal să mai ieşim şi noi, care de 2 ani şi jumătate n-am făcut niciun exces.
Copilul dormea neîntors. Am primit confirmarea în toiul petrecerii. Eram liniştită. Venise ora 00, şampanie, pupături, lacrimi, uimire că iar a mai trecut un an, să reînceapă dansul. La ora 1 deja căscam de somn.
La un moment dat, mă uitam de pe ringul de dans, la telefonul de pe masă. Semnalul de alarmă era dat pe telefonul prietenei mele, nu mi-am permis să îl verific singură.
Dansam cu soţul meu şi începusem să facem grimasele pe care le face Horia, şi gesturile lui, pentru că ne este atât de drag, încât …
Mă duc la loc, şi după puţin timp se aprinde ecranul. Rog să verifice şi vedem mesajul “S-a trezit Horia şi plânge!!” trimis la 1:46, noi citindu-l la 2:06. Am zburat fără haină, fără rămas bun direct acasă. În gândul meu, se instalase o panică pentru că el sigur se speriase şi acum va suferi o vreme.
Aşa a şi fost. M-a aşteptat plângând la uşă, s-a agăţat de mine şi apoi am mers în cameră. Fetiţa era şi ea trează de la plânsul lui şi îmi părea de 2 ori mai rău. Bunica era pe poziţie, însă când o vrea pe mama, o vrea pe mama şi punct.
Noaptea a trecut bine, a adormit repede la loc, suspinând şi spunându-i că nu îl voi părăsi niciodată, însă ziua următoare a fost chin.
Nu mai puteam să merg singură nici la baie, nici în bucătărie să îi aduc apă, mă striga plângând “Mama, mama!”. Gata, îi produsesem o dramă copilului. Eram foarte mândra de mine 🙁
Ştiam că urmează zile în care are foarte foaaarte multă nevoie de mine şi de prezenţa mea. Deşi avem un ataşament foarte puternic, iată că acest lucru, trezirea într-un loc relativ străin (voia apă), i-a produs neîncredere.
Ne-am întors la Bucureşti în 2 ianuarie târziu. În 3 seara, s-a întâmplat la fel.. căzuse lat de oboseală pe la 20:30, iar eu am ieşit până la farmacie să iau ceva pentru el de tuse şi nas înfundat. S-a trezit, şi deşi era taică-su, a urlat ca din gură de şarpe. Tot drumul înapoi am alergat cu telefonul la ureche să mă audă şi să îl asigur că mă întorc.
O să urmeze zile grele. Fetelor, ce să fac? Cum depăşim momentul? Am căutat ceva repede pe net despre anxietate, teamă de despărţire şi toate fac referire la momentul mersului la grădiniţă sau la divorţul părinţilor. Eu cum reclădesc încrederea între noi? Mă simt fără putere şi sunt extrem de supărată că nu mi-am ascultat instinctul când, pe la ora 1, îi spusesem soţului că vreau să mergem în scurt timp acasă. Trebuia să mă ridic şi să plecăm… trebuia…
Foto: copil cu teamă de separe în brațele mamei, sursa aici
Am trecut si noi prin asta si inca se simt efectele.
S-a intamplat ca la un moment dat cand am lasat-o pe Maria la bunici sa adoarma si sa nu reusim sa ne luam ramas bun. Asta vara. De atunci ori de cate ori venim la bunici nu vrea sa doarma la pranz. Iar daca mergem la somn vrea doar cu mine.
N-avem ce sa facem decat sa vorbim mult si sa ii facem noi conexiuni.
Eu ii spun dupa fiecare somn de pranz la bunici, atunci cand se trezeste…ca uite, suntem aici cu totii, te-ai odihnit, ti-am spus ca ramanem toti 4 si asa a fost..Si tot asa…accentuez ori de cate ori e nevoie. Dar cred ca in cazul tau trebuie ca atunci cand se linisteste sa il mai pregatesti pentru episoade viitoare. Sa ii zici ca ai de mers in x locuri, eventual locuri pe care le cunoaste si in care ati fost impreuna si nu i-a placut..si sa ii explici ca mergi singura pentru ca el sa faca ceva mai interesant in timpul acela, de exemplu sa se joace cu tati jocul preferat. Eu nu vad alta solutie decat vorbit mereu si creat conexiuni….A ..si ce mai fac eu..seara la culcare..ii spun o poveste cu Maria si cu episodul nefericit…si ii accentuez finalul fericit (mama a venit) si ii explic in termeni de cauze si consecinte episodul…dar evident cu cuvinte usoare si cu fapte reale…de exemplu i-as spune povestea aceasta incepand cu toate lucrurile frumoase intamplate la Timisoara, cu ce i-a placut lui, cu bebelina etc… si apoi i-as relata episodul cu somnul si trezitul. Sper ca e de ajutor. Va trece. Trebuie timp si rabdare.
Intr-adevar, vorbitul despre eveniment si asigurarea ca voi fi acolo il ajuta. Ne-am mai revenit. Azi am mers la scoala, desi vorbisem despre asta toata ziua, am facut si un ceas si am incercuit orele cand voi fi plecata si cand ma intorc, insa cand s-a trezit, tot a plans. Am stat o jumatate de ora cu el la telefon, cantat, spus povesti, intelegandu-l, dar mi-e putin greu sa ii vorbesc desprea lumea de oameni mari in termeni reali: ca vreau sa merg la scoala, ca ne ajuta sa merg eu la scoala ca sa am o calificare, ca asta e ritmul vietii pe care ni l-am asumat.
Pana la urma s-a linistit si a avut o seara minunata cu tatal lui. L-am gasit extrem de fericit si mi-a zambit multumit cand i-am spus “Ai vazut ca m-am intors asa cum ti-am promis?”.
Tot am remuscarea ca nu i-am spus atunci ca va ramane acasa supravegheat si noi vom fi la o petrecere, dar ne intoarcem. Ma intreb daca asa ar fi fost mai bine, desi, cunoscandu-l, n-ar fi acceptat deloc deloc sa discutam despre asta. Aici, la Bucuresti, stie ce si unde e scoala mea (l-am dus sa vada unde merg eu), insa in spatii noi nu stiu cum e mai bine: sa profit asa, pe ascuns, cat doarme si sa incerc sa ma incadrez in timpul cat doarme sau sa vorbim despre plecare si atunci. Mi-e teama ca ar fi simtit abandonarea si mai mult.. si asa a simtit-o, negasindu-ma acolo cand s-a trezit. Nici nu stiu..
Eu cred ca ar trebui sa incerci in multe momente potrivite sa vorbesti despre plecari si mai ales despre reintoarceri si despre ce veti face cand va reintoarceti. Stiam ca mai ajuta cand esti acasa sa jucati cucu-bau prin casa. Sa va ascundeti si cautati. Si de cate ori pleci undeva si te intorci sa ii accentuezi ca ai plecat si te-ai intors.
Poate ar fnctiona sa ii explicit inainte de a pleca undeva ca mami pleaca in cutare loc din cutare motiv, dar se intoarce. Incepi cu lucruri minore, gen mersul la baie, mersul la parterul blocului dupa o paine, pana la ceva de durata. Si incurajat sa descopere placerea de a sta si cu alte persoane. Poate descoperiti o activitate sperciala, pe care o poate face doar cu bunica sau un joc pe care il stie doar tati…