Anxietatea copilului meu = Nu eram acolo când s-a trezit într-un loc străin

Ei, am comis-o din nou.

Fetelor, să vă ascultaţi intuiţia de fiecare dată când simţiţi acest lucru. Celorlalţi din jur, taţi, bunici, prieteni, daţi ascultare intuiţiei unei mame.

S-a întâmplat să mergem într-o vizită de mai multe zile în Timişoara, un foarte frumos oraş şi să participăm la botezul copilului unor prieteni dragi. Am stat acasa la alţi prieteni extrem de minunaţi, care au şi ei o fetiţă de 6 luni şi jumătate. Am rămas acolo şi de Revelion, fiind, cred, primul Revelion de 3-4 ani în care nu am stat în pijama sau acasă. A fost o încântare pentru mine să avem posibilitatea să ieşim, copilul rămânând acasă, dormind, supravegheat de bunica fetiţei de 6 luni, care şi ea dormea. Totul era perfect.

El se integrase foarte bine în spaţiul familiei din Timişoara şi am petrecut nişte zile foarte frumoase acolo. Chiar avea grijă ca minunata fetiţă să nu bage orice în gură şi îi aducea jucării să o distreze. A fost şi un moment de gelozie când am luat-o în braţe, însă l-am asigurat de dragostea mea.

Când spun că am comis-o, am comis-o. În 31 nu l-am culcat la prânz, oricum ne trezisem târziu, cu gândul că va adormi mai devreme. Ca atare, a picat de oboseală la 20:15, oră perfectă ca eu să am timp să mă aranjez şi să plecăm, alături de prietenii noştri, la petrecere. Bunica era pe poziţii, dar nu şţiu de ce, în momentul în care ieşeam pe uşă, simţeam o nelinişte. Şimţeam că uit ceva. Nu, nu uitam copilul acasă, căci e normal să mai ieşim şi noi, care de 2 ani şi jumătate n-am făcut niciun exces.

Copilul dormea neîntors. Am primit confirmarea în toiul petrecerii. Eram liniştită. Venise ora 00, şampanie, pupături, lacrimi, uimire că iar a mai trecut un an, să reînceapă dansul. La ora 1 deja căscam de somn.
La un moment dat, mă uitam de pe ringul de dans, la telefonul de pe masă. Semnalul de alarmă era dat pe telefonul prietenei mele, nu mi-am permis să îl verific singură.
Dansam cu soţul meu şi începusem să facem grimasele pe care le face Horia, şi gesturile lui, pentru că ne este atât de drag, încât …
Mă duc la loc, şi după puţin timp se aprinde ecranul. Rog să verifice şi vedem mesajul “S-a trezit Horia şi plânge!!” trimis la 1:46, noi citindu-l la 2:06. Am zburat fără haină, fără rămas bun direct acasă. În gândul meu, se instalase o panică pentru că el sigur se speriase şi acum va suferi o vreme.

Aşa a şi fost. M-a aşteptat plângând la uşă, s-a agăţat de mine şi apoi am mers în cameră. Fetiţa era şi ea trează de la plânsul lui şi îmi părea de 2 ori mai rău. Bunica era pe poziţie, însă când o vrea pe mama, o vrea pe mama şi punct.
Noaptea a trecut bine, a adormit repede la loc, suspinând şi spunându-i că nu îl voi părăsi niciodată, însă ziua următoare a fost chin.

Nu mai puteam să merg singură nici la baie, nici în bucătărie să îi aduc apă, mă striga plângând “Mama, mama!”. Gata, îi produsesem o dramă copilului. Eram foarte mândra de mine 🙁

Ştiam că urmează zile în care are foarte foaaarte multă nevoie de mine şi de prezenţa mea. Deşi avem un ataşament foarte puternic, iată că acest lucru, trezirea într-un loc relativ străin (voia apă), i-a produs neîncredere.
Ne-am întors la Bucureşti în 2 ianuarie târziu. În 3 seara, s-a întâmplat la fel.. căzuse lat de oboseală pe la 20:30, iar eu am ieşit până la farmacie să iau ceva pentru el de tuse şi nas înfundat. S-a trezit, şi deşi era taică-su, a urlat ca din gură de şarpe. Tot drumul înapoi am alergat cu telefonul la ureche să mă audă şi să îl asigur că mă întorc.

O să urmeze zile grele. Fetelor, ce să fac? Cum depăşim momentul? Am căutat ceva repede pe net despre anxietate, teamă de despărţire şi toate fac referire la momentul mersului la grădiniţă sau la divorţul părinţilor. Eu cum reclădesc încrederea între noi? Mă simt fără putere şi sunt extrem de supărată că nu mi-am ascultat instinctul când, pe la ora 1, îi spusesem soţului că vreau să mergem în scurt timp acasă. Trebuia să mă ridic şi să plecăm… trebuia…

Foto: copil cu teamă de separe în brațele mamei, sursa aici