Poate ai visat!

Acest text apartine unei persoane foarte dragi si apropiate de sufletul meu si care si-a dorit sa impartaseasca cu noi o amintire din copilaria sa:

” Mă îndrept cu curaj spre pragul de 60 de ani. Apare din ce în ce mai des  dorinţa de a privi în cutia cu amintiri, iar pe unele dintre ele chiar vreau să le dau afară. Vă invit, dacă doriţi, să mă însoţiţi într-o călătorie. Avem nevoie de multă lumină, înţelegere şi dacă se poate, linişte. Să coborâm cu prudenţă scara spiralată, către o zonă mai puţin umblată. Aşa… Într-un ungher întunecat, zărim o fetiţă bucălată, cu ochii mari, de un albastru azuriu în care încap toate mările planetei. Pare că vrea să ne spună ceva. Să o ascultăm.

“31 decembrie…Era în anul în care am împlinit venerabila vărstă de 10 ani. Pregătiri pentru petrecere. Obiceiuri, ritualuri. Primisem vizita bunicii mele paterne. BUNI- cum o numeam noi, nepoţii. Pe bunica maternă o strigam, asemenea copiilor ei, MAICA.

Mi-o amintesc. Buni era veselă, înţeleaptă(ştia atât de multe lucruri), cu sufletul mereu deschis pentru nepoţii ei şi nu se supăra niciodată. Și ochii! Cum poţi uita acei ochi de un albastru curat, plini de lumină şi candoare? În ei, mi se părea, se oglindeau cerul şi marea. Dar nu, ei nu au văzut marea niciodată. Atunci cerul curat şi senin din sătucul situat la poale de Apuseni. Și părul …lung şi alb ca neaua. Eram fascinată atunci cănd se pieptăna. Nu înţelegeam cum poate fi atât de alb. Și era demnă, şi o simţeam puternică. Și ne aştepta. Acum venise ea la noi, să îşi vadă fiul cel mare( pe tata) şi să petreacă împreună trecerea în noul an.”

De ce mi-a revenit în imagine Buni? Nu ştiu. Poate  pentru că azi şi eu sunt Buni.

Să mă întorc. Povestea mea are un alt sens: să mă ajute să mă eliberez de un vis urât. Și totuşi primul gând a fost la Buni. Cred că îmi este dor de ea. Sau poate de fetiţa de zece ani, pe care acum o iau în braţe şi o mângâi cu multă iubire.

“Revelionul l-am petrecut la prietenii părinţilor mei şi părinţi  şi pentru mine, atunci când ai mei erau plecaţi peste hotare. O familie minunată, care m-a primit frumos, m-a ajutat să cresc şi să învăţ, care m-­a încurajat atunci când dorul era mai puternic decît mine. Eram deci ca şi acasă. Au mai fost şi alţi invitaţi: prieteni, colegi. Unul însă m-­a marcat pentru tot restul vieţii. Și avea un nume aiurea (adică aşa mi se părea mie)-Cetăţeanu. Cum să îl strigi, mă gândeam eu, domnul Cetăţeanu? Părea o glumă. Dar nu a fost.

La început am sesizat că se uita foarte insistent la mine. Repet: aveam doar 10 ani. Soţia lui era însărcinată. Detalii, amănunte. Avea nişte mâini ciudate – degetele, cam groase, cu unghii roase şi încarnate, nu aveau astâmpăr, părând că nu îşi pot găsi locul. Petrecerea începe. Lumea se amuza, dansa, şampanie, glume, sarmale, confeti, artificii, urări. Ce să mă fac? Îmi era somn. În cele din urmă mă retrag. Tanti(gazda) mă trimite la ei în dormitor. Patul, atât de drag mie, mă primeşte ca de fiecare dată cu multă căldură şi adorm. Nu ştiu pentru cât timp. Mă trezesc disperată când simt că o mână mă pipăia destul de nervos, şi urca şi cobora pe coapsele mele. Sar speriată din pat. Îl văd. Este domnul Cetăţeanu. Ies în sufragerie. Plâng. O caut pe mama. Lumea se distra. Înţeleg că nimeni nu avea chef de mine şi de “mofturile “mele. Nu povestesc nimic.

– De ce ai plâns?

– Poate ai visat!

Doamne, cât de bine se pricep adulţii să răspundă şi să explice lucrurile în locul copiilor. Nu povestesc nimic. Sunt sfătuită să mă culc la loc. Adevărat, mi-e somn, aş vrea să dorm, dar mă tem. Îl zăresc. Privire hulpavă. Nu cunoşteam pe atunci acest mod de a privi. Nu mai eram în siguranţă. Și ce să spun şi cine să mă creadă? Doar erau prieteni de familie, iar  soţii(familia Cetăţeanu) aşteptau un copil!!!  Și somnul mă fură.

Și lucrurile se repetă. A doua oară,  agresiunea este mai violentă: mi-a tras chiloţeii şi  se forţa să îmi introducă degetul în fund. Opun rezistenţă. Îmi amintesc: degete care nu îşi găsesc locul. Sunt disperată. Caut o soluţie. Degeaba mă opun, mă retrag, mă zbat. Și găsesc o agrafă pe care mi-o dădusem jos din păr şi mi-o bag în nas, profund, până când un şuvoi de sânge năvăleşte salvator, mă smulg din strânsoare şi mă ridic din pat urlând, cu sângele curgându-mi pe faţă. Creez panică. Eram în stare de şoc. Nu puteam vorbi. Prima grijă a adulţilor a fost să oprească sângele. Nimeni nu s-a gândit că ar mai putea fi şi altceva. Mama încearcă să mă liniştească. Plâng. În voie, eliberator. Vreau să mergem acasă. Nu se poate. Petrecerea nu se terminase. Nu circulau încă mijloacele de transport. Și afară ploua torenţial. Găsesc puterea să rostesc către mama şi gazde să plece domnul Cetăţeanu, să nu îl mai văd. Mama înţelege că ceva nu este în ordine. Vorbeşte cu gazdele. Îşi cere scuze. Nu înţeleg de ce, dar pricep că am făcut ceva care nu este bine. Confuzie maximă. Mama insistă să spun ce s-a întâmplat. Mi-e frică. Nu pot articula decât că domnul Cetăţeanu a pus mâna pe mine. Nu sunt prea convingătoare. Continui să plâng. Mă simt umilită, vinovată, neînţeleasă. Și totuşi domnul Cetăţenu pleacă, împreună cu soţia lui însărcinată, trezită şi ea din somn mai înainte decât se aştepta. Și fără să fi ştiut nimic din cele petrecute. Pare că distracţia s-a terminat. Feţele celor din jur mă fac să mă simt vinovată. Afară s-a făcut lumină. Și continuă să plouă. Ne pregătim şi noi de plecare. Buni pricepe că ceva nu e bine. E reţinută şi discretă. Mama îşi cere din nou scuze. Acum sunt convinsă că din cauza mea. Fetiţa nu s-a comportat la nivelul aşteptărilor.

Drumul de întoarcere a fost greu. Mama îi povesteşte ceva bunicii. Vorbea despre mine. Eram acolo, dar nimeni nu m-a mai întrebat nimic. Mi s-au dat doar poveţe. Sigur, nu am înţeles prea bine sensul lor, părea că nu am procedat corect, că ceva din ce am făcut nu a fost bine, dar am reţinut că nu trebuie să mai vorbesc niciodată despre cele întâmplate. Și nu am mai vorbit.”

Timpul a trecut. Rana părea că s-a vindecat, singură, în tăcere. Și am împins-o mai în jos, şi peste ea au venit altele. Dar ştiu că a rămas acolo, netratată, neînchisă şi sângerând ori de câte ori alte evenimente nefericite m-au lovit în partea cea mai curată a sufletului meu.

Acum o ţin în braţe pe fetiţa de 10 ani, o mângâi şi împreună aşternem pe hârtie acestă întâmplare şi o lăsăm să iasă la lumină, ştiind că i-am iertat pe toţi, iar în sufletul meu se aşterne o pace binecuvântată.”

Raluca, Să creștem frumos

Sursa foto- aici 

Citeste si Adoarme ținându-mă de mână