Frici de mama
Am ales pentru vacanta o locatie care nu este la rang de statiune . Nu am vrut aglomeratie si galagie, nu am vrut sa fim nevoiti sa alergam printre oameni dupa copil si nici sa pazim mingea sa nu ajunga pe cearceaful altora. Intr-una din zilele petrecute la mare pe sotul meu l-a apucat melancolia tineretii si a statiunilor pline de petreceri. I-am zis ca noi am sarit din schema si ca ii va veni randul copilului undeva dupa 18 ani sa viziteze statiunile tineretului. Sotul m-a corectat si a zis :”18 ani, poate mai devreme ”
Am lasat subiectul in aer. In ultima zi ne-am oprit in Eforie Nord sa mergem pe plaja sa facem “Tai-tai” la “maia maie” (marea mare). Chiar pe marginea soselei erau lumanari si o poza. Ceva m-a impins sa vad despre ce e vorba. Curiozitatea aceasta am platit-o scump deoarece ceea ce am vazut in poza m-a marcat profund . In fotografie era o mamica superba cu bebelusul ei nu mai mare de 7-8 luni si un mesaj de la o prietena indurerata care le plangea prea grabita disparitie.
Am urcat in masina si un drum de 10 ore prin noapte, vegheata de luminile ce treceau grabite pe langa noi si cu ochii pe puiul meu atat de mic, mi-am amintit discutia cu sotul si fotografia mamei cu puiul ei si in fata ochilor. Ca intr-un film se derulau imagini cu fiul meu adolescent mers la mare dar neintors acasa, ba cu masina zdrobita de alta masina, ba cu masina rasturnata pe marginea drumului, ba cu o motocicleta trecuta sub un tir si multe alte imagini care mai de care mai infioratoare si mai desprinse din filmele de groaza. Oricat incercam sa alung aceste ganduri care imi dadeau tarcoale ca niste ciori infometate de creierul meu, nu vroiau sa ma lase in pace sub nici o forma.
Acum, analizand la rece cursul evenimentelor, realizez ca ma tem. Da, ma tem! Ma tem atat de rau ca puiul meu creste si nu pot sa il protejez toata viata. Oarecum eram constienta de acest lucru, sau nu neaparat constienta, mai exact aveam cunostinta de acest lucru si constientizarea lui m-a surprins oarecum nepregatita. Ma tem sa nu se loveasca, ma tem sa nu ramana cu traume, ma tem cand trecem strada sa nu vina cineva neatent sa ne loveasca … Imi fac tot felul de scenarii cum sa il salvez si totusi, stiu ca daca e sa se intample ceva rau se va intampla oricat de mult m-as chinui sa ma pun in fata destinului.
Probabil, citind mai sus o sa ziceti ca sunt negativista sau pesimista. Va spun sincer, nu sunt! Evit sa ma gandesc la asa ceva, evit sa ma incarc negativ, insa razletele ganduri ca puiului meu i s-ar putea intampla ceva rau ma ingrozeste. Orice mama ar fi ingrozita de acest gand. Dar, ca sa fiu realista, cred ca ma sperie faptul ca puiul meu creste. Ma sperie ca nu va mai avea nevoie de mine, iar eu am atata nevoie de el, sa il vad cum rade, sa il vad cum se refugiaza la mine in brate, sa il vad cum se alinta si sa il aud cum ne alinta “mamicuta” ,”taticutu” . Va creste, nu pot opri asta, ii va fi rusine sa fie pupat (deja refuza pupaturile de cateva luni bune desi inca nu are doi ani si le refuza atat in public cat si acasa). Ma sperie ca il vad deja atat de independent. Urca singur scarile pana la etajul 2 si daca vreau sa ii dau mana zice “Niu , singul”, se urca singur pe scaune si daca vreau sa il ajut aud acelasi refren. Vrea sa le faca toate singur … deja vrea sa le faca toate singur !
Sunt, poate, confuze randurile mele, dar ceea ce simt este atat de greu de exprimat in cuvinte. Este mai greu decat ma asteptam sa fie. Credeam ca voi incepe sa scriu si randurile vor curge de la sine, insa, acum, pusa in fatal lor , imi dau seama ca sunt intr-un blocaj. Vreau sa va spun ca ma tem dar propriu-zis nu stiu exact de ce anume ma tem. Nu vreau sa par o habotnica sau o disperata care e in stare sa isi bage copilul intr-un glob de sticla. ( va mai amintiti povestea din unul din manualele claselor incepatoare in care un baietel era legat de piciorul de la masa? ). Nu! Refuz sa fiu asa si lupt cu asta zi de zi cand urca pe toboganul mare sau cand urca singur scarile sau de fiecare data cand ii dau cutitul in mana pentru ca : “Taie singul” sau cand tati are de lucru cu surubelnita si e nevoit sa i-o dea ca “I tu faci”. Nu vreau sa il ingradesc si vreau sa cred ca pana acum am reusit sa il las liber in explorarea lui si vreau sa cred ca am procedat corect. Dar creste. Nevoia de explorare va creste. Va dori sa exploreze lucruri cu care nu voi fi de acord . Va veni anturajul, va veni influenta externa, vor veni tentatiile … Ce voi face atunci? Cum il voi ajuta sa exploreze “de pe tusa”, sa nu experimenteze ceea ce nu e de experimetat ??? Cum il voi putea proteja fara a se simti ingradit ???
Copilul meu creste! Asa e normal. Sa creasca si eu sa ii fiu alaturi fara sa il ingradesc . Dar ma tem! Ma tem ca puiul creste si eu nu voi reusi sa il protejez! O fi condamnabila temerea mea ?
Larisa
Citeste si Am decis sa crestem impreuna cu fiica noastra!
Fotografie- Copyright D’Alex Photography
Rezonez cu gandurile tale. Cateodata ma gandesc voi atrage toate energiile negative si toate gandurile negre se vor adeveri si ma apuca o panica de nedescris. Mai ales de cand a murit taica meu s-au intensificat temerile, sper sa reusesc sa ies din gaura asta neagra….
grija asta iti va ramane toata viata. mama imi cere si acum, cand sunt trecuta bine de 30, sa o sun cand ajung acasa dupa ce plec de la ea cu masina, sau cand plecam in concediu (“un telefon scurt, ca sa stiu ca sunteti ok”). mi s-a parut o grija absurda pana cand m-am maritat cu cineva care petrece in masina 50% din timp si care inghite zilnic sute de km. si stiu sigur ca si soacra mea rasufla usurata abia cand vede masina parcand in fata blocului. in ceea ce priveste copiii, daca acum teama se rezuma la cazutul de pe leagan sau la traversatul stazii, mai tarziu temerile se vor extinde.tot ce poti sa faci, este sa te asiguri ca il cresti sa fie un om echilibrat, prudent, care sa nu-si asume riscuri inutile, care sa nu simta nevoia de a brava pentru a impresiona. cat despre accidente….astea se pot intampla oricand, oricui indiferent de fire, educatie, statut social, prudenta, etc.
am ajuns sa inteleg zicala “copii mici griji mici copii mari griji mari” as fi vrut sa nu o inteleg sau chiar sa o pot contrazice
Iti inteleg perfect temerile. Exact asa sunt si eu. Uneori incerc sa ma incurajez singura, alteori cad prada disperarii. Noi stam la curte, recent am achizitionat casa de dincolo de curtea socrului. Am pus gradina si ca sa nu mai iasa discutiicu batranii, am amenajat acolo piscina copiilor. Am 2 baietei, unul dormea, celalalt era in curte. De obicei cand dispare e la piscina. Desi ii dadusem drumul sa curga apa, m-am panicat. “Daca s-a dus si s-a inecat”… am parcurs intr-un minut distanta casa-gradina, 250m…. nu era acolo, insa am simtit ca-mi iese inima din piept pana am descoperit piscina goala.
Asa suntem noi mamele disperate. Poate din cauza faptului ca acesti copii au venit cu greu… poate din prea multa dragoste… Nu stiu! As vrea sa fiu altfel, dar nu pot!
Eu te inteleg perfect. Am doua fetite, iar la prima eram obsedata de grija . Si nu am spus nimanui niciodata, despre gandurile mele negre. Uneori visam noaptea . Ma trezeam in toiul noptii si o verificam. Si tocmai din cauza acestei obsesii i-am salvat viata ficei mele cele mari ,de doua ori. Pur si simplu pentru ca am simtit ce urma sa se intample. Acum sunt un pic mai maricele (6 si 9 ani ) si poate din cauza ca ma inteleg mai bine cu ele fata de critica varsta de doi , trei ani, m-am mai linistit . Dar gandurile la independenta din adolescenta au ramas si incerc sa nu ma mai gandesc acolo. Imi e foarte teama de perioada aceea.
este eliberator sa stiu ca nu sunt singura care are aceste ganduri … incepeam sa ma ingrijorez ca se intoarce depresia pt care am intrerupt tratamentul in urma cu o luna , a fost o depresie cu manifestari obsesive iar aceste ganduri seamana mult cu obsesii , insa din ce citesc in comm voastre par a fii temeri normale
Din ce vad, nu sunt singura cu aceste ganduri/temeri. Rezonez cu ceea ce ai scris si cu ceea ce simti. Inainte de a avea copii, nu eram atat de panicoasa. Insa acum, parca toate gandurile negative vin sa imi tulbure linistea interioara. Insa, am observat, ca aceste ganduri le am in special dupa ce am auzit/ vazut de vreun caz trist (rapiri, disparitii, imbolnaviri incurabile, accidentari sau decese). Le evit pe cat posibil ca sa nu ma incarce negativ, dar, uneori, parca nu ma pot abtine sa nu deschid vreun articol desi stiu ce efect va avea asupra mea. Cred ca tot ce putem face este sa ii crestem cat mai echilibrat si sa fie singuri capabili sa nu isi asume riscuri inutile sau sa fie teribilisti.
Ii vom proteja in masura in care vom putea, appi vor trebui sa se protejeze singuri.