Adulții spun lucruri trăsnite

Una din strategiile de supraviețuire și armonie în situația cu doi copii mici, din care unul în perioada crizelor de furie condimentate cu gelozie frățească, este aceea de a petrece timp separat cu fiecare din copil, în special cu cel mai mare. Eu am neglijat acest aspect o bună perioadă de timp, concentrându-mă pe mezin, până când Maria mi-a revendicat prin proteste vehemente timpul ei cu mine.

Așa că mi-am propus ca zi de zi să facem ceva ce nu am făcut în ziua dinainte, astfel încât timpul ei cu mami să fie unul memorabil.

Într-o zi am fost cu troleul, cu tramvaiul, am fost la spital la doamna doctor cu care a venit pe lume Maria și i-am dus niște flori pentru a-i face ziua mai frumoasă. Am mers cu liftul la spital și a apăsat ea pe butoane,  am lăsat-o pe Maria să aleagă flori, i-a mulțumit doamnei doctor pentru treaba bună pe care o face. A fost o ieșire reușită.

Ieri am mers la muzeul Antipa. Deși are doar 2 ani și 3 luni, Maria a fost fascinată de muzeu. A recunoscut foarte multe animale, i-am spus și unele noi. A putut să observe cât sunt de mari în realitate și să poată compara animalele între ele. Fiind totuși destul de mică a avut un ritm propriu de vizitare, astfel încât vizita a durat maxim 1 oră și jumătate. Alerga de la o vitrină la alta cu entuziasm.

Ne-am intersectat și cu un grup de copii de vreo 6 ani veniți cu clasa și am mers cu ei prin peștera muzeului. Doamna educatoare sau ce-o fi fost doamna care le explica copiilor le-a explicat că “sus sunt stalactite cu T de la Tati pentru că sunt mai mari, așa cum e tati, iar jos sunt stalagmitele cu M de la Mami care e mai mică.”

Am râs în sinea mea… După sarcină eu sunt nițel mai mare decât tati dacă ne luăm după cântar, or mai fi si alte familii cărora nu li se aplică formula. Cert e că uitam mereu care e stalactita și care e stalagmita. M-am distrat, dar am reținut. Așa mai învâț și eu odată cu copiii.

La ultimul etaj am dat și despre animale mai speciale, oamenii din diverse zone și craniile lor. Aveam ceva emoții despre ce mă va întreba Maria. S-a uitat lung la  un craniu, s-a uitat la mine?

-Mami, de ce plânge?

Pauză scurtă. Ce zic? Câte explicații?

-E supărat, Măriucă! Hai să îi vedem și pe oamenii aceia.

Am atras-o spre niște oameni cu carne pe oase (vorba vine…ca nu știu din ce or fi făcute statuile acelea….) și am scăpat de întrebări suplimentare legate de cranii.

Nu am făcut fotografii, am vrut să fie o ieșire cu Maria timp în care să nu ating telefonul. Să fiu doar cu ea.

La întoarcere am luat autobuzul. Maria e mare fană a autobuzelor.  Se murdărise pe la gură cu batonul de prune și o doamnă mai în vârstă a întrebat-o:

• Ce ai tu pe la gură? Cu ce te-ai murdărit?

Maria nu prea vorbește cu persoanele necunoscute sau pe care le vede rar, așa că am răspuns eu profitând de ocazie pentru a-i preciza Mariei că vom coborî din autobuz:

• S-a murdărit cu un baton de prune, dar avem șervețelele umede acasă așa că trebuie să coborâm din autobuz să mergem acasă să ștergem gura.

Maria ar merge toata ziua cu autobuzul dacă ar putea, așa că o conving cu greu să coboare.

Doamna în vârstă, foarte amabilă și comunicativă, a intervenit pentru a mă ajuta.

-Da, așa să faceți, să ștergeți gurița pentru că fetițele trebuie să fie curate, frumoase.

• Eu sunt băiețel!!! a protestat Maria cu o voce scăzută.

Acasă este însă foarte fermă și ne spune adesea că e băiețel, când îi convine. Uneori se declară și fetiță, dar mai rar.

Am încercat să vedem care e sursa acestor declarații, întrebând-o despre ce fac băiețeii, ce e interesant la ei etc. Răspunsurile ei ne-au furnizat explicații.

Eu sunt băiețel. Nu vreau să fiu cuminte.

Eu sunt băiețel. Nu vreau să fiu curată.

Eu sunt băiețel. Vreau să fac pipi din picioare.

Eu sunt băiețel. Eu sunt ca tati. Merg pe bicicletă. (Mami încă nu știe să meargă pe bicicletă, dar e una din provocările auto lansate pentru următorii 2 ani).  

Declarațiile erau legate de diferite episoade, în special din parc. Prima  dată și-a manifestat dorința când avea mai puțin de 2 ani.

De exemplu, îl iau pe Mihai în brațe să-l alăptez și îi spun:

Ia să ia mami acest băiețel drăguț să îi dea ceva de mâncare. În același minut, Maria se declară băiețel. Drăguț, se subînțelege.

Dar cel mai mult, dorința ei de a fi băiețel este legată de multiplele restricții și norme asociate cu comportamentul “dezirabil” al fetițelor,  în accepțiunea oamenilor din jur.

Când aude constant că fetițele trebuie să fie cuminți, curate, ordonate, să nu se murdărească, să nu țipe, să vorbească numai și numai civilizat din vârful limbii, cred că i se ridică părul în vârful capului. Copilul normal al vârstei ei, cel care intră prin bălți, cade prin noroi, se murdărește cu mâncarea pe la gură, nu merge la coafor să își facă freza, țipă și își descoperă personalitatea sau vocea, aruncă obiecte pe jos și descoperă gravitația, ei bine, acest copil e băiețel. Și bineîntețeles că ea, un copil perfect sănătos, activ și vesel, nu poate fi altceva decât un băiețel drăguț. Care însă alăptează bebelușul ei mic, îl leagănă, îl îmbracă/dezbracă, îi scoate aerul,  face mâncare la bucătărie pentru Mihai, conduce mașina, ca tati, conduce autobuzul ca domnul șofer, hrănește animalele de la fermă și câte și mai câte activități de toate felurile.