La 35 de ani îmi doresc să latru!

Ieri am împlinit 35 de ani. Treizeci ȘI cinci! Vai de mine și de mine, ce repede trece timpul!
Pe de-o parte mă gândesc la boli grave, bătrânețe și urmăresc oameni în vârstă pe stradă să le văd gesturile și obiceiurile.
Pe de alta mă gândesc cum să fac să mă păstrez tânără pe interior cel puțin și apoi, da, și pe dinafară!

Mie una capacitatea de a nu ne lua foarte tare în serios mi se pare că ajută în sensul ăsta. În sensul bun și responsabil al cuvântului. Am observat că râsul firesc, la îndemână, din toată diafragma mă detensionează cel mai tare! De copii nu mai spun! Și plânsul e bun, nu zic! Dar în zilele cu soare mie îmi vine mai degrabă să provoc râs.

Cel mai tare și mai tare mă face să râd Matei (7 ani jumate) cu glume fine. Subtile, cu omor de limbaj, cu mimică fun. He’s a natural!

Apoi mă face să râd Ștefan. Ăsta micu’, de 5 ani, cu râsul lui. Este pur și simplu contagios! Eu nu reușesc să nu râd după el, când râde așa, cu TOATĂ fața, ca o flăcăruie!

Apoi mă face să râd iubitul, cu glume seci, pe care ni le pasăm unul altuia.

Cu atâția stand-uperi în casă, mă străduiesc să țin pasul! Și să mă joc! Așa cum am făcut deunăzi la metrou: un domn a hotărât că ar fi bine să latre la Matei. Care Matei s-a speriat, că vorba ceea, nu văzuse niciun câine în față. Și atunci am lătrat și eu. Tare! Uf! Uf! Uf uf uf!

Inițial a fost suprins domnul. “Nu vă așteptați deloc să întâlniți un alt câine!” mă gândeam.
După care i-a zis doamnei pe care o însoțea: “Vezi, dom’le! Asta înseamnă să ai viață în tine!”

Mi-a plăcut! Îmi doresc să mai latru și altă dată! Să îngrijesc de casă și de prieteni, de cuvinte frumoase și gesturi din inimă generoase. Și în general să nu mă iau foarte tare în serios, decât atunci când e țara cu fundu’ în jos.

Cu drag,
Maria ma-na.ro