Tati, te inteleg!
Maria e intr-o faza in care are nevoie sa alergam dupa ea. Sa faca orice crede ea ca ne atrage atentia. Sa tipe, sa urle, sa tranteasca, sa deseneze peretii, sa alerge in pielea goala prin casa, sa arunce diverse pe jos. E geloasa pana peste urechi. M-a intrebat chiar si in seara asta, din nou, de ce a aparut un fratior pe care il cheama Mihaita la noi?
Mihai are deja un an si trei luni, constientizeaza faptul ca ii acord Mariei multa atentie pentru a-i atenua gelozia, dar …ca sa vezi…e gelos si el. Ne musca pentru a-si exprima gelozia, ne trage de par, vrea in brate si el in acelasi timp cu ea, nu doar ea in acelasi timp cu el.
Asa ca statul cu ei doi in perioada aceasta necesita foarte multa rabdare, foarte multe strategii de supravietuire pentru a trece ziua cu aceeasi cantitate de par pe cap, cu cat mai putine muscaturi si fara vreun cap de copil spart de la imbrancelile de pe parchet.
Cand se termina ziua, primul gand care-mi vine in cap e haleluiaaaah. Si apoi ma iau cu altele pentru a nu ma gandi prea mult cu asta.
Mi-e greu si mie, ii e greu si lui tati care are mai putin timp sa despice firul in 4 si sa analizeze cauzele, sa gaseasca solutii, mai ales pe loc.
Si pentru ca ne e greu, facem greseli des.
Acum vreo trei saptamani, intr-o sambata, nu ma simteam chiar in apele mele. Eram obosita, mi-era rau si gandul ca TREBUIE sa iesim in parc cu copiii si sa alerg dupa ei prin parc nu era tocmai un prilej de fericire pentru mine. Asa ca l-am intrebat pe tati daca s-ar descurca sa iasa singur cu ambii copii afara. As ramane acasa, ii zic, mai ales ca as vrea sa sortez si hainele copiilor ca sunt amestecate de iarna si de vara si nu gasesc ce trebuie cand am nevoie. Cumva, motivul real al dorintei mele de a ramane acasa (acela de a ma odihni putin si de a ma aduna) a ramas in planul B. Nici macar n-am indraznit sa mi-l exprim cu voce tare. Tati a acceptat fara sa ezite, fiind un mare adept al ordinii si avand si el nevoia aceasta de a gasi lucrurile copiilor rapid atunci cand avem nevoie de ele.
Asa ca m-am trezit cu aproximativ 4 ore de libertate din care m-am bucurat de vreo 40 de minute pentru mine. Am facut un dus si mi-am uscat parul cu peria. Lux…De obicei spal parul la repezeala si se usuca singur in timp ce fac altceva. Evident, n-are nici o forma. In rest, am asezat carti, puzzle-uri, lego, dat cu aspiratorul, spalat vase etc. Si la final eram fericita pentru ca pregatisem si castroanele cu mancare pe masa, servetele. (Nu pun servetele decat la mese festive) Ii asteptam acasa cu entuziasm, chiar daca nu eram in cea mai buna forma.
Intre timp, tati, in parc. a fost coplesit de energia Mariei, care, atunci cand intra in parc, de bucurie alearga in toate directiile. Nu merge pe alee, pe langa caruciorul lui Mihai sau de mana cu tati, ci o ia la sanatoasa direct prin iarba, pe diagonala, in viteza, fara sa mai auda nicio voce care o striga, alergand spre ceva ce o bucura- un leagan, o veverita, o floare, un porumbel.
Acum cand scriu si o vad alergand prin iarba, fara pic de teama, razand si bucurandu-se, ma gandesc cu drag ce bine o fi in pielea ei. La fata locului insa, mai ales de unul singur, nu e o experienta prea haioasa. Nu e prea nostim cand pornesti sa strabati parcul cu directia spre casa si Maria incepe sa alerge prin iarba in directia total opusa. Asa ca lui tati cu siguranta nu i-a fost usor. Nu mi-e usor mie acasa intre cativa pereti, daramite in spatiu deschis. In mintea lui, om ordonat cum este, si-a alimentat “sacrificiul” de a fi singur in parc cu ambii copii cu gandul ca ajuns acasa va gasi in sfarsit ordine in dulapurile lor. The bigger good, cum s-ar zice. Spun sacrificiu pentru ca, pe langa alergatul dupa Maria cu Mihai in carut, tati a mai plecat si pe burta goala, iar plimbarea s-a prelungit peste asteptarile sale. Nu stiu altii cum sunt, dar tati al nostru nu e om cu care sa te intelegi pe burta goala.
Ajunsi acasa, eu, proaspat uscata pe par la perie, ii intampin cu bucurie. Rezervorul meu cu rabdare si disponibilitate nu mai era pe rosu, urcase in zona de portocaliu. Faptul ca avusesem un timp pentru mine (chiar daca mare parte din el facusem munci casnice) imi dadea puteri nebanuite de a trece si peste starea de rau. Preiau copiii la dezbracat, spalat pe maini si in timp ce il chem cu niste servetele sa-l schimb pe Mihai de scutec, tati ma intreaba calm si grijuliu:
- Si ai reusit sa faci ce ti-ai propus? Sa sortezi hainele lor in dulapuri?
Eu, crezand ca el a observat faptul ca totul era strans, aspirat, iar eu cu parul uscat la perie, ii spun in cuvinte ceea ce era evident:
- N-am reusit pentru ca am facut ordine, m-am spalat si n-am mai ajuns si la sortatul hainelor.
In mintea mea toate erau mari realizari ale zilei. Moment in care tati rabufneste intr-o criza de furie, in care toate momentele lui de alergat dupa Maria prin parc, de grija sa n-o piarda, sa nu se raneasca etc i se par inutile pentru ca scopul suprem pe care el il asociase “sacrificiului” sau nu se indeplinise. Hainele nu erau sortate si asta era fara doar si poate o tragedie. Arunca cu servetelele de parchet, imi spune infundat in cateva cuvinte cat s-a chinuit el in parc si pleaca nervos sa se descarce si probabil sa nu spuna tot ce ii vine pe gura.
Ma lasa singura cu amandoi la ora de masa plus somn, cu Maria intrebandu-ma de ce e tati nervos, de ce a aruncat servetelele, de ce a plecat.
Intr-o fractiune de secunda imi trec prin cap toate orele, zilele, minutele in care mi-e mie greu zi de zi. Ma frustrez pentru ca in ziua in care am decis ca imi iau nitel timp pentru mine sa ma pun pe picioare ar fi trebuit sa fac cate in luna si in stele, ma enervez la gandul ca tati are saptamanal timp sa se uite la filme seara, iar eu am multe zile cand nu am timp sa beau apa sau sa merg la baie si cumva proiectez asupra lui tati sursa tuturor nefericirilor mele zilnice. Criza lui de furie mi-o activeaza pe-a mea. Imi vine sa urlu si sa spun si eu vrute si nevrute. Mi-o consum insa pe interior la gandul ca e prea mult pentru copii sa-i mai sochez si eu cu exprimarea frustrarilor proprii.
Asa ca in timp ce mi se deruleaza in minte propriul film al frustrarilor Maria ma intreaba bland:
- De ce a aruncat tati servetelele? De ce e tati nervos?
Revin cu mintea la filmul parcului, la tati, la nevoile lui si ii raspund bland:
- Iubito, cred ca lui tati i-a fost foarte greu in parc cu voi. Cred ca s-a temut sa nu te piarda daca ai plecat de langa el si teama aceasta l-a stresat tare. Si cred ca i-a fost si foame tare si tu stii ca nu e prea placut sa-ti fie foame si sa nu ai ce sa mananci.
- De ce a aruncat servetelele?
- Cred ca s-a infuriat cand a vazut ca n-am reusit sa pun hainele in ordine si asa s-a descarcat de furie. Stii ca si tu cand esti furioasa uneori arunci cu lucruri prin casa?
- Daaaa! Imi raspunde parca eliberata si bucuroasa ca a inteles. Ca a inteles ca tati are niste trairi puternice de care se descarca si care nu au neaparat legatura cu ea.
- Asa si tati. Acum era furios si a aruncat si el cu pachetul de servetele.
- Il inteleg! imi raspunde cu bucurie si calm.
- Ma bucur, puiule! Are si el nevoie de intelegere!
- Si acum unde a plecat tati?
- Cred ca a plecat sa-si ia ceva de mancare pentru ca ii era foame.
- Il iert pe tati.
Nu am reusit sa comunic cu tati si sa ii exprim sentimentele mele de empatie, sa ii spun ca stiu ca i-a fost greu, sa ii multumesc ca m-a lasat sa respir cateva ore. Nu am reusit nici sa-mi exprim furia si frustrarile mele activate de furia lui. In schimb am reusit sa ii transmit Mariei empatie. Am reusit sa ii traduc reactiile lui tati de o maniera non-violenta, sa ii exprim sentimentele si nevoile lui pe intelesul ei si sa o ajut sa il inteleaga in termeni de nevoi, sa se conecteze cu nevoile sale de intelegere, de sprijin si sa nu ramana marcata de gestul de a arunca servetelele. Ma bucur ca am reusit sa folosesc instrumentele comunicarii non-violente pentru a o ajuta pe Maria sa il inteleaga pe tati si pentru a observa in acelasi timp, din explicatiile mele, ca si eu il inteleg, in ciuda conflictului dintre noi la care ea a fost martora.
Mai am mult de lucru cu propria persoana, insa cred ca e un inceput bun.
Cand tati a revenit acasa, Maria l-a intampinat la usa si i-a spus din senin:
-Tati, te inteleg! Te iert ca ai aruncat cu servetelele!
Nu stiu exact ce a simtit tati intampinat cu cuvintele acestea, dar cred ca au ajutat pentru si-a intrat repede in rolul tatalui implicat, a luat copiii in brate, l-a adormit pe Mihai si ziua s-a terminat in pace.
Sursa foto- desen al Theodorei I.
Citeste si Cum apar crizele de furie și cum se sting
Leave a Reply