Viitorul nostru și… „Amintiri din viitor”

În tinerețe ne preocupă prezentul. Odată cu sosirea primului copil, viitorul capătă o importanță majoră în viețile noastre. Este o evoluție normală în viața unui om. Dar, atunci când un copil este preocupat de viitor și încearcă într-un mod incitant și atrăgător să ne deschidă nouă, adulților, ochii asupra unor probleme care nu ar trebui nicidecum să-l preocupe la această vârstă, ei bine, chiar ar trebui să-l ascultăm.

Copilul este o ecologistă convinsă, iar blogul ei se numește http://aripiadolescentine.blogspot.ro/

Povestirea-i emoționantă este aceasta:

  Cred că nimeni nu mai crede în clasicele povești cu mesaje găsite în sticle vechi, aduse la mal de valuri.  Dar eu vă pot dovedi contrariul… Diferența este că eu nu am descoperit o sticlă în mijlocul pustietății, ci un obiect ciudat în pădurea din apropierea casei mele. În momentul în care l-am atins, s-a deschis cu un țăcănit, dând la iveală o hologramă și o hârtie translucidă.

Holograma se întrerupea continuu, dar am reușit să înțeleg câteva cuvinte. Omul, îmbrăcat foarte simplu, vorbea ceva despre climă și cum va dispărea omenirea. Am deschis cu grijă scrisoarea, care m-a lăsat șocată. Rândurile nu erau aliniate, scrise parcă de cineva care încă nu făcuse cunoștință cu pixul și hârtia, și sunau astfel:

„Bună! Îmi pare rău că nu pot să explic pe deplin ce se întâmplă, dar nu îmi permite timpul și spațiul. Scriu pe una din puținele hârtii existente în Dom (așa îi spunem noi adăpostului în care ne refugiem de căldură, dacă se mai poate numi astfel). Datorită tehnologiei noastre putem trimite mici obiecte în timp, dar din păcate nu ne putem teleporta și pe noi. Acest recipient este ultima șansă la salvarea noastră, ca specie. Lumea arată altfel acum, clima ne-a modificat planeta atât de dramatic încât,  pentru doar 54 de ani, ar părea imposibil. Calota glaciară este doar un mit acum, eu am apucat să văd cum ultimul aisberg se topește în apele Oceanului Arctic. Încălzirea globală a ajuns la un nou nivel acum, este ireversibilă și nici nu poate fi măcar oprită din ascensiunea-i criminală. Încetul cu încetul ne omoară și ne izolează în cele mai cumplite locuri. Domul nostru se află în  Peninsula Arabică, în mijlocul  deșertului. Am ales acest loc pentru că, la  fel ca și în timpul vostru, temperatura aici scade extrem de la zi la noapte, putând ajunge la niște limite acceptabile pentru corpul uman.Uimitor este că am descoperit recent forme de viață în afara Domului, dar este foarte puțin probabil să putem evolua încât să supraviețuim în acest climat,   înainte de dispariția completă…

Oamenii au poluat această planetă excesiv, fără să se gândească la consecințe și sperând că nu vor apuca ei sau copiii lor vremurile grele, dar iată că se întâmplă. Dacă vreți să mai vedeți un ocean adevărat, nu o întindere de sare uscată care înconjoară niște mici bălți cu gust sălciu, ascultați-mă, nu o luați drept o joacă de copii. Coloșii industriali produc efectul de seră, suprapopularea seacă resursele. Copacii au fost tăiați pentru consum sau pentru mai mult spațiu pe care să se construiască marile orașe, viitoarele cimitire pentru milioane de oameni.

Îmi este dor de ploaia pe care o simțeam căzându-mi rece pe piele, de momentele în care mă aruncam în apa lacului sau când strigam către lume din vârful unui copac înalt! Acum toate acestea au dispărut, ploaia se evaporă înainte să atingă solul, unicele lacuri rămase sunt, de fapt,  fostele oceane și mări.  Voi vă confruntați cu doline, dar de ce credeți că se produc? Pentru că secați pământul de apă pentru agricultură, pentru că nu vă gândiți că vă omorâți planeta, vă omorâți copiii. Susțineți conferințe, semnați tratate și vă îngrijorați din cauza climei… Mă întreb ce ați rezolvat?

Vă pot da câteva sfaturi, poate prea radicale pentru societatea voastră, dar față de a noastră, sunt simple și ideale. Cea mai bună soluție ar fi să nu mai folosiți excesiv, să nu mai faceți risipă de resurse, să nu mai tăiați copacii și să replantați ce distrugeți. Luați-vă o bicicletă și mergeți pe ea până la serviciu, bucurați-vă de natură cât mai există! Lăsați mașinile care produc dioxid de carbon, transformați fabricile, există și variante ecologice pentru ele, mașini electrice, energie solară, eoliană sau hidrocentrale.”

Dintr-o dată, scrisul de pe hârtie s-a transformat într-o mâzgăleală, niște linii dezordonate. Apoi urmau câteva litere scrise neîngrijit:

„Tocmai a avut loc o explozie la o centrală nucleară din apropiere! Domul începe să crape! Trebuie să vă trimit urgent capsula, vreau să îmi petrec ultimele clipe cu familia mea…

Treziți-vă! Voi sunteți ultima noastră șansă! Vă implor!”

Hârtia era pătată puțin lângă ultimele rânduri, ca de o lacrimă răzleață care a căzut. Atunci am realizat cât de gravă era situația noastră și că am citit cum moare omenirea… Din cauza noastră…

Pe fundul capsulei, cum a numit-o cel care mi-a dezvăluit teroarea, mai se afla o fotografie. Un bărbat înalt, palid, alături de o femeie frumoasă și doi copii de aproximativ 10 ani. Unul în scaun cu rotile, anemic, la fel ca sora lui, și slab, foarte slab… Fețele lor exprimau o tristețe adâncă. Pe spatele fotografiei am văzut aceste rânduri:

„Familia mea… Copiii mei nu au cunoscut vreodată senzația ierbii mătăsoase sub picioare, nici nu știu ce-i vântul sau zăpada…”

Am simțit picături scurgându-mi-se pe obraji, calde și triste… Trebuie să acționăm… până nu e prea târziu!

Serena C