3 august 2016

Suparare

Multe. . . Prea multe supărări la 3 ani și jumătate. De zeci de ori se supără. De zeci de ori îmi spune ca e supărată pe mine, pe Tati, pe Victor, pe buni (săraca nici nu e prezentă, dar e vinovată ).
Și îmi spune:
-„ Mami sunt foarte supărată pe tine!”
-„ Aoleo! De ce ești supărată?”
-„ Pentru că. . . . . Și îmi înșiră toate motivele pentru care ea e supărată.
Eu mă bucur că îmi spune , în felul acesta se descărca și evităm o posibilă criză.
Nu reușim tot timpul să ne conectam, când e vorba de supărările ei. Mai ales când se trântește pe jos cu capul de podea și cu fundul în sus sau când îmi trântește ușa în nas de multe ori și îmi spune-„Pleacăăă!”
Eram la bunici, și cu soțul alături. Suficiente ajutoare, eu odihnită încât să pot gestiona o criză. Chiar mă simțeam în stare. Mai ales când Victor nu e călare pe mine să mă pot ocupa doar de supărarea ei.
Supărarea ei a pornit de la somnul de prânz și de la intratul în casă când afară sunt 35 grade:
-„ Sunt foarte supărată pe tine!”
-„ De ce, draga mea?”
-„ Pentru că nu am mai stat la piscinaaa!”, și trântește ușa după ea.
Eu foarte calmă și bine dispusă încep să o atrag într-un joc. Bat ușor în ușă și o întreb dacă pot intra. Aud un strigăt:
-„ Nuuu! Sunt foarte supărată! Nu te las sa intri!”
Iar bat în ușă:
-„ Pot intra, frumusețea lui mami?”
-„ Nuuu! Nu ai voie!”
De fiecare dată când îmi refuza accesul deschidea ușa și o trântea fix în fața mea.
În continuare aveam cea mai multă răbdare din lume. Zâmbeam și o curtam cu cele mai frumoase complimente. Am continuat așa timp de 15 minute până când a deschis ușa. Eu eram lângă prag în șezut. Ea se uită la mine și am observat că nu mai vrea să trântească ușa imediat ce îmi răspundea. Semn că vroia și altceva.
Îmi era proaspăt întipărit în minte un articol senzațional publicat de către Mămica urbană în care a corelat plânsul cu o durere. Durerea cu un obiect ușor. Obiectul cu o culoare. Culoarea cu libertate și automat cu eliberarea emoțională. Și o întreb:
-„ Unde te doare când ești așa supărată?”
-„ În buric, îmi răspunde râzând. Primul râs de când a început criza. Și imediat îmi trântește ușa.
Continui procesul cu bătutul la ușă și cu permisiunea de a intra. Nu o primesc. Dar continui cu întrebările:
-„ Durerea ta e mare sau e mică?”
-„ E mareee pentru că nu vreau să dormmm!”
Și am ajuns la un posibil vinovat. Teodora nu prea vrea să doarmă la prânz. Când intrăm în casă după plimbarea de dimineață realizează că Victor va dormi și automat e și ea nevoită să facă același lucru. Din această cauză avem deseori supărări, după ce o anunț că în curând vom intra în casă. Îi spuneam de multe ori că nu e nevoită să doarmă dacă nu vrea. Dar o minteam, pentru că eu abia aștept ora prânzului să dorm cu ei. Și când Teodora refuza sunt foarte supărată cu gândul la somnul pierdut alături de Victor.
-„ Vrei să facem durerea mică, mică?”
-„ Ce?”, întreabă ea cu niște ochi mari și curioși.
-„ Dacă îți pup buricul de 10 ori, durerea zboară ca un fulg de păpădie! Pot să îți pup buricul?”, și vroiam să intru în cameră și să o iau în brațe.
-„ Nuuu, râzând și făcând câțiva pași cu buricul spre a fi pupat. Și trântește iar ușa. Dar nu apuc să bat, că tot ea o deschide și vine să îi sărut buricul, după care fuge.
Toată această întâmplare a ținut cam 5 minute, finalizându-se cu o lungă îmbrățișare și multe sărutări.
Prin povestea supărărilor și a buricului pupăcit vreau să evidențiez importanță jocului pentru a preveni o criză. Alături de joc mai e nevoie de câteva ingrediente obligatorii:
– Mama să fie liniștită, odihnită și hrănită, pentru a-și putea activa imaginația;
– Dacă aveți, e nevoie de măcar un ajutor ca momentul jocului să fie doar intre voi doi fără întreruperi;
– Să citim diverse exemple ce au la baza modalitatea de liniștire prin intermediul jocului ;
– Să vă instalați uși din lemn masiv , care să facă față șocului de zeci de ori.
Nu tot timpul sunt așa de liniștită și zâmbăreată și dornică de a pătrunde în lumea jocului. Nu tot timpul am ajutoare și nu tot timpul accept să trântească uși.
Dar, a fost nevoie de o singură experiență, de 30 minute de hârjoană, pentru a compensa toate momentele în care nu reușeam și nu vroiam să mă conectez cu ea. Pentru că un astfel de moment o face invincibilă și poate la următoarea criză va propune ea un joc, cum de altfel chiar s-a întâmplat. Doar că de data aceasta personajul principal era fundul:” Mă doare în fundddd!, timp de 10 minute , cu mult patos și convingere; sărmanii vecini. Sper să ne ierte, într-o zi.