Jur să nu le transmit fobiile mele copiilor

Acum 150 de ani (așa mi se pare), pe când a început vacanța noastră de vară, am fost la Festivalul de Jazz de la Gărâna. Cu prunculani cu tot.
În prima zi am ajuns pe seară, așa că am mers direct la concert, dar a doua zi am plecat într-o mică drumeție pe Semenic, cu agreabilelelelele Domnițe Laura și Irina.
Am mers încetișor, ne-am oprit la râușor (nu știu ce am cu rimele de o săptămână, nu-i de-a bună!), am pus mâna pe copaci, am observat libelule. Ce fac toate fetele plecate la plimbare însoțite de copii.
Până când, ce să vezi! Înainte să ieșim în poieniță Matei vede un “șarpe”.
– Mamaaa, am găsit un șarpeee! mi-a strigat el.
Normal că ai găsit, mi-am zis eu și m-am dus mai aproape.
Șarpe am zis și eu că e, căci nu știu tot pe pământul ăsta! NU VĂ MINT DELOC: am fost liniștită că era mort, pentru că Matei era foarte interesat să îl întoarcă pe toate părțile! M-am apropiat, m-am asigurat de 5 ori că nu mișcă, i-am făcut o poză și i-am trimis-o Corinei, soție de herpetolog, vorba ceea! Ea a fost cea care ne-a spus că am găsit o năpârcă.
Ce a urmat a fost foarte amuzant (?). Mai întâi a ținut Matei (7 ani acuș) năpârca până s-a plictisit! Prima dată între 2 bețe, apoi de cap direct.
Apoi i-a dat-o lui Ștefan (4 ani), că o observase destul! Ștefan a luat-o direct de corp și a trecut-o (de multe ori…) prin iarbă cu gândul că o învie Isus Hristos (așa cum puteți vedea în poză). I-am spus că nu este cazul.

A întors-o pe toate părțile și a cărat-o cu mâna stângă tot drumul.
DAR, nu-i așa, din când în când o punea și în mâna dreapta, cu care se prindea de mâna mea făcând astfel să mă treacă toate transpirațiile.
Când mi-a spus că nu mai poate să o care și că mă roagă să fac eu asta până la cazare, am înghițit lung în sec, mi-am păstrat coolnessul din tot drumul, am luat frumos năpârca în palma stângă și am mers…

Acum 2 ani dacă aș fi văzut un șarpe, vai, doamne, cât aș fi țipat! Anul trecut în Deltă colcăia curtea cazării de șerpi de casă și am putut să mă uit la ei de la distanță.
Anul ăsta am cărat o năpârcă. Moartă. (Niciodatăăă să nu spui niciodatăăă! Mai era ceva și cu apă plată…)
Anul viitor cine știe ce voi putea face!
Și toate astea după ce i-am cunoscut pe Corina și pe Vlad și am citit articolele lui Vlad de aici.
Am făcut asta cu 2 scopuri: ca să îmi înving teama nefondată de reptile și să știu ce am de făcut atunci când găsesc un șarpe.

Șiii, cel mai important: mi-am dorit foarte mult să nu le transmit aversiunea mea față de animale-cu-bad-PR copiilor. Că poate ei vor ajunge biologi, entomologi, cercetători britanici.

Așa încât, atât timp cât este sigur să facă asta, îi las și în întoțesc să observe și mă minunez de bucuria și concentrarea lor când explorează ceva nou!

Cu drag, Maria ma-na.r0