Expresul Polar si dialoguri despre Moș Crăciun

Anul trecut, pe când eram măcinată psihic de crizele de gelozie ale Mariei și de mie, mi, al meu, eu, doar eu și numai eu pe care le auzeam în mod repetat din gura ei, pe când îmi spunea apăsat că doar ei trebuie să-i aducă Moș Crăciun cadouri, am cedat nervos și undeva, pe lâmgă podul Grant, în trafic,  i-am zis că Moș Crăciun nu există. Că noi, părinții cumpărăm cadouri și le dăm copiilor, că Mihai e și el copilul nostru ca și ea și vor primi amândoi cadouri. Mai multe detalii despre ce a fost anul trecut puteți citi aici.

Uitându-mă în urmă, cred că nu era doar acesta motivul.  Cred că îmi ajunsese tot comsumerismul asociat Crăciunului, cred că aveam cumva și amintiri din copilărie când eu tot puneam cap la cap fapte, lucruri, indicii și știam că  părinții sunt Moșul , ba chiar căutam și găseam cadourile dinainte, dar mama tot voia să cred că există și îmi zicea că dacă nu cred că există nu va mai veni. Cumva nu știam când și cum va fi momentul când Maria îți va da seama că noi eram Moșul și preferam să îi zic dinainte, pentru a nu crede că am mințit-o. Sau mai erau și toate condiționările  și amenințările pe care le auzeam în jur. Cum făcea Maria ceva, cum auzeam de la un binevoitor că trebuie să fie cuminte, că altfel nu vine Moș Crăciun la ea și ea se panica.  Dar clar, ceea ce mi-a umplut paharul era nedreptatea pe care ea o reclama în distribuirea cadourilor în familie.

După ce am scos porumbelul pe gură, mi-a părut rău. Mă gândeam că poate ea are totuși nevoie de Moș Crăciun. Că poate strică bucuria altor copii care cred în Moș Crăciun  și le spune că știe ea că nu există. Așa că am lăsat Crăciunul să se consume. A venit chiar și moșul costumat la verișorul ei acasă. Maria i-a zis că nu există, Moșul i-a arătat că există. Ea i-a acceptat prezenta în mod politicos, mai ales că ardea de nerăbdare să vadă ce cadou primește.

Anul trecut cumpărasem cartea Expresul Polar (Editura Arthur, 2014, autor și ilustrator Chris Van Allsburg) una dintre poveștile clasice despre Crăciun. În contextul acela, cartea n-a prezentat prea mult interes, așa că și-a căpătat un loc de cinste în lada de la pat. Însă anul acesta am recuperat-o, datorită pasiunii lui Mihai pentru trenuri. (Apropo, imi sunt utile sugestii de carti despre trenuri, pentru ca avem doar vreo 3 și sunt folosite intensiv de Mihai).

Și în timp ce îi citeam cartea lui Mihai (2, 8 ani), Maria (4,4 ani) asculta cu interes. După care mi-a cerut să i-o mai citesc ei de mai multe ori.

Pe scurt, subiectul cărții este acesta: povestitorul își amintește cum în urmă cu mulți ani, pe când era copil, stătea nemișcat în pat, respira încet și în tăcere și pândea sunetul zurgălăilor lui Moș Crăciun, un sunet pe care un prieten îi spusese că nu avea să-l audă niciodată, pentru că Moș Crăciun nu exista, în opinia acelui prieten.  Într-o seară de ajun pleacă într-o călătorie cu un tren nemaipomenit, expresul polar, care îl duce pe el și pe alți copii la Polul Nord pentru a se întălni cu Moș Crăciun.  Acolo este ales chiar el de Moș Crăciun pentru a primi primul cadou de Crăciun și deși ar fi putut primi orice pe lumea asta, el cere un clopoțel de argint de la sania moșului. La întoarcere, își dă seama că a pierdut clopoțelul din buzunarul spart al halatului și este foarte trist, însă a doua zi, de dimineață, îl găsește sub bradul de Crăciun. Când sună din clopoțel, observă că părinții săi nu îi aud sunetul.

Nu detaliez mai mult subiectul, e o carte de descoperit, cu text puțin, însă cu miez, care captivează copiii. Voi pune câteva imagini din ea și apoi vă povestesc reacțiile Mariei la textul cărții.

Pentru Maria, aceasta a fost cartea restaurației lui Moș Crăciun. Eu am fost plasată în rolul prietenului eroului cărții care nu credea în Moș Crăciun, iar ea a intrat în pielea băiețelului sau poate a surorii lui.

(În paranteză fie spus, sora lui apare doar în scena finală, când deschid cadourile, însă Maria a zis că după ce a luat clopoțelul, băiețelul trebuia să îl păstreze și să îl arate doar surorii lui. )

Cu această carte, nevoia ei de a crede în Moș Crăciun s-a activat și a fost mai puternică decât ceea ce i-am zis eu anul trecut.

Iată ce întrebări mi-a pus, din ce îmi amintesc. (Tot în paranteză, noi cotăm o carte ca fiind bună și în funcție de numărul și  calitatea întrebărilor primite după lectură)

După prima lectură:

-Mami, de ce adulții nu aud clopoțeii?

-Pentru că pe măsură ce cresc, unii adulți nu mai cred în Moș Crăciun și dacă nu cred, nu mai aud.

– De ce nu mai cred?

– Pentru că sunt obosiți, ocupați. Nu știu…

După a doua lectură:

– Mami, de ce Moș Crăciun există?

– Pentru că avem nevoie de el.

– Și de ce copiii cred că există și el nu există? (Aici se bătea povestea cu ce știa ea de anul trecut de la mine. Am simțit că vrea și ea să fie copil care crede în Moș Crăciun, că o împovărasem cu o perspectivă de adult și am întrebat-o:)

-Tu ce crezi? Există?

-Daaa!

-Atunci există! Și eu cred ca există. Și sunt sigură că o să auzim sunetul clopoțeilor de la sania lui Moș Crăciun.

După a treia citire:

-Mami, cum zboară sania lui Moș Crăciun?
– Nu știu! Trebuie sa căutam altă carte în care explică asta. Tu cum crezi că zboară?
– Cred ca zboară cu magie! E o sanie magică!
-Aha!
-Dar ce are în mâna Moș Crăciun?
-Un bici!
-Ce este un bici? Ce face cu el?

Nu am vrut să îi spun că Moșul lovește renii ca ei să tragă de sanie, așa că i-am zis:
-Păi cred că este o baghetă magică și a ridicat-o în sus să facă magie și să zboare sania.

Citește și Moș Crăciun e ca Bau-Bau!