Povestea lui Bubu – de la inceputuri

Au fost odata ca niciodata doi tineri: el blondin cu ochi albastri, ea satena cu ochi caprui, nici prea slabi dar nici prea grasi, nici prea frumosi nici prea urati…doi oameni normali care s-au vazut, s-au placut, s-au indragostit si s-au hotarat sa isi uneasca destinele. Ca in multe povesti frumoase,  la un moment dat din dragostea celor doi apare si un bebelus, un el sau o ea, pentru a intregi tot acest tablou. In cazul nostru a fost un el, pentru ca mama lui si-a dorit cu ardoare “un el”, un “Bubu” mic pe care sa-l aline, sa-l tina la piept, sa-l alinte, sa-l iubeasca si sa-l pretuiasca precum ochii din cap. Sarcina a fost relativ usoara, fara prea mari greturi sau batai de cap: o mica raceala, cateva arsuri, ceva crampe musculare si ceva sensibilitati la mirosuri. In rest totul a decurs exact ca la carte ceea ce a facut-o pe doctorita la care cei doi au mers (da, au mers impreuna) toata sarcina sa afirme “Domnule! L-ati facut pe calculator?”.Viitoarea mamica a mers inclusiv la nunti la care a jucat in sarbe si hore de erau sa faca infarct toate doamnele venerabile.

(Cred ca v-ati prins deja ca este vorba de povestea mea, a nasterii copilului nostru si a primelor momente petrecute impreuna.)
Cum spuneam…toate bune si frumoase cam pana spre sfarsitul sarcinii cand micul buburuz s-a tot lasat asteptat. A trecut si ziua sorocului si el sa vina… pace! Dupa ce am trecut de 40 de saptamani m-am rugat de el cu cerul si pamantul sa vina el singur pe lume fara sa fie nevoie sa-mi fie indus travaliul. Am tinut mortis sa nasc natural chiar daca aveam o recomandare de la medicul oftalmolog sa fac mai bine operatie cezarian datorita miopiei mele. Ma bucur insa ca am gasit intelegere la doctorita care m-a incurajat sa fac ce si cum simt in privinta asta. Nu a incercat nici o clipa sa ma deturneze de la planul meu initial si am apreciat. Imi dau seama ca pentru un medic este mult mai usor sa taie decat sa stea sa astepte sa ti se rupa tie apa, apoi sa te dilati cat trebuie si apoi sa vina sa te asiste la nastere. La ultimul control (intr-o zi de luni) inainte de a ma interna pentru provocarea nasterii doctorita mi-a spus ca orice ar fi sa o sun si daca nu se intampla nimic pana vineri atunci sa merg la spital pregatita cu toate cele pentru ca nu ma mai lasa, fiindu-i teama pentru copil. Cum spuneam m-am rugat de printisor toata saptamana…cred ca a fost cea mai agitata saptamana din toata sarcina pentru ca evident am inceput sa citesc pe internet despre procedura prin care urma sa mi se induca nasterea si anume asa-zisa “metoda a balonasului”.

Freak control cum sunt am inceput sa ma documentez pe internet, am gasit studii ample facute prin Olanda si Germania care prezentau niste statistici nu chiar incurajatoare in sensul ca un procent mare din femeile carora s-a incercat sa li se provoace nasterea astfel au ajuns intr-un final sa faca operatie de cezariana, sa faca infectii urinare, sa ajunga la complicatii. Citeam si mi se facea inima mica mica…cat un purice. Eram nervoasa si frustrata…nu suportam pe nimeni. Imi venea sa urlu dar nici forta sa urlu nu aveam. Din fericire insa, totul a decurs foarte bine, fara complicatii.

Am ajuns la maternitatea de stat din Brasov la ora 8:00 pentru ca acolo am decis sa nasc chiar daca toate controalele le facusem la Regina Maria. Nu era o chestie neaparat de bani desi diferenta era considerabila cat mai mult idea ca daca Doamne fereste! e ceva, tot la stat ajungem. In fine…aveam o tensiune de s-au speriat si asistentele: 18 cu 9 ! Simteam ca imi fuge pamantul de sub picioare. Emotii mai puternice nu am avut in viata mea! La 10 mi-au instalat dispozitivul. Sa va spun care-i treaba cu “balonasul”. Balonasul este un cateter Foley si reprezinta de fapt un balon mic neumflat ce este introdus la capatul cervixului; acesta este umplut cu apa si va aplica presiune pe cervix (stimuleaza secretia de prostglandine ce conduce la deschiderea si inmuierea cervixului). Odata ce apare dilatatia, balonul cade in exterior si cateterul este indepartat. Doctorita mi-a spus ca e posibil sa am o usoara jena dar sa nu ma sperii pentru ca e normal. N-am simtit absolut nimic. De la 10 pana la 14 cand a cazut balonasul iar eu aveam dilatatie 5 cm nu numai ca nu am avut vreo durere sau apasare, dar m-am plimbat, am citit, am ras si povestit cu fetele din salon. Mai tare am resimtit durerea de la branula cu glucoza pe care mi-au pus-o ca sa rezist nemancata. La 14:00 m-au mutat in sala de nasteri si doctorita m-a lasat in grija unei moase mai in varsta. Patul meu era chiar langa un monitor dintr-acela pentru monitorizat contractii. In salon era deja o fata de 16 ani, de etnie roma, care se chinuia de zor si nimeni nu o baga in seama. Mi-a parut rau pentru ea…chiar m-am revoltat si desi si la mine incepusera contractiile mai ales ca imi fusese administrata si o doza de oxitocina, am avut puterea sa protestez si sa le rog pe asistente sa nu o mai lase sa se chinuie. Urla saraca de durere iar eu nu intelegeam de ce. Aveam si eu contractii dar nici chiar asa. Pe la ora 16:00 inca nu aveam contractiile regulate si mi-au mai administrat o doza de oxitocina. In tot timpul asta ii dadeam mesaje sotului tinandu-l la curent cu tot ce se intampla. Mi-a zis ca daca tin de musai sa stea cu mine cand nasc o va face dar ar prefera sa nu si i-am respectat dorinta. Oricum cred ca in momentele acelea numai sa imi fac griji pentru el imi mai lipsea! Dupa a doua doza de oxitocina lucrurile s-au precipitat, contractiile au fost din ce in ce mai dese si mai puternice pana cand a venit momentul sa fac cunostinta cu Printul cel mult dorit si asteptat. La 17:55, intr-o vineri, 21 iunie, a venit pe lume “Bubu”. Atat de atenta am fost sa vad daca plange in primele secunde, sa vad ce culoare are, si altele asemenea ca habar n-am cand m-a cusut la loc si mi-a facut grefa de celule stem din ombilic si placenta. Mentionez ca nu am avut parte de anestezie. Nasterea propriu-zisa, adica ultimele 15 minute sa zic nu mi s-au parut atat de dureroase cat luuungi ca nu mai aveam rabdare. Ii cantasem atata vreme in burtica, ii povestisem, ii spusesem noapte buna si buna dimineata si te iubesc si acum puteam sa ii zic in direct. Cand mi l-au adus sa-l vad si sa-i dau un pupic a fost sublim…mi-au dat lacrimile instantaneu. Mi-ar fi placut sa mi-l aduca sa-l tin in brate si sa-l dragalesc un pic dar din pacate revederea a fost dupa vreo 6 ore cand slabita dar cu multa ambitie m-am dus sa-l alaptez. N-a mers struna…asistentele tot imi ziceau ca de fapt sta la san si nu mananca…ca sa-i dau completare, ii faceau proba suptului. Partea asta a fost cea mai crancena. Chiar imi aduc aminte ca intr-o seara eram si eu multumita ca a mancat si copilul meu ceva si imediat ce a terminat masa a facut treaba mare si am rugat o asistenta (pe care o si spaguisem) sa il schimbe. Atata l-a mai framantat ca a regurgitat bietul tot ce mancase! Asa ciuda mi-a fost si am adormit injurand-o in gand pe asistenta. In rest personalul medical incepand cu moasa care a stat langa mine, mi-a vorbit bland si nu m-a lasat deloc sa ma chinui si terminand cu cele care ne aduceau apa pentru ceai, toata lumea a fost draguta si amabila si asta fara spaga.
Cel mai mare regret insa si poate de aceea am avut un start mai dificil in alaptare, este faptul ca nu am stat cu bebe, faptul ca din spatiul cald si plin de dragoste care este pantecul mamei a fost luat si dus intr-un patut rece de plastic intr-o camera cu zeci de alti copii, toti debusolati si tristi ca au fost smulsi de langa mamele lor. Imaginea asta o sa ma bantuie toata viata!

Apoi am ajuns acasa…i-am prezentat casa si pe tati! L-am dus in camera lui aranjata cu multa grija si dragoste de dinainte (v-am zis ca sunt control freak,nu?). De parca fix ce culoare au peretii l-au interesat pe el cand a intrat in camera sau faptul ca perdelele se asorteaza cu tot ansamblul. Dar mie asa mi se parea, ca e important. Evident ca am aflat destul de repede ce e important: papa, somn si bratele mamei.

Cu alaptarea a mers bine de cum am ajuns acasa. Dupa prima zi deja nu i-am mai dat lapte praf si l-am alaptat pana aproape de 1 an. L-as fi mai alaptat dar aproape ca s-a intarcat singur. Ce mi s-a parut greu la toata faza cu alaptatul?

1. Ragadele dureroase de-mi venea sa urlu…dar n-am urlat sa nu sperii copilul. Strangeam din dinti si imi ziceam ca trece, ca el merita si n-am renuntat nici o clipa. Am luptat pentru ca mi-am dorit sa alaptez si pentru ca a-l tine la piept mi se parea cel mai firesc lucru din lume. A-i da biberonul mi se parea nefiresc si ciudat cumva.

2.Noptile nedormite…foarte multa lume m-a incurajat sa-l intarc la 6 luni ca sa doarma si el toata noaptea. S-au lovit insa la capitolul asta de un zid de piatra. Sub nici o forma nu am vrut sa ii intrerup alaptarea, dar trebuie sa recunosc ca mi-era greu sa ma scol noaptea sa ii dau sa manance. Mai ales ca n-a dormit cu mine ci la el in camera ca asa mi-au impuiat capul ca trebuie sa se invete in camera lui. Alt schelet din dulapul cu regrete! Trebuia sa-l iau cu mine si ne-ar fi fost mai bine la amandoi dar deh, da-i romanului mintea de pe urma.

3.Mulsul…in vreo cateva randuri a dormit mai mult iar laptele s-a tot acumulat dupa programul obisnuit si nereusind sa manance tot trebuia sa ma mulg. Groaznica activitate! Bine ca nu a trebuit sa ma mulg sa ii dau sa manance!

Avantajele alaptatului insa cred ca depasesc orice fel de obstacol. Pe langa anticorpii care se transmit, cred ca un copil alaptat se simte iubit, protejat si creste mai sanatos. A nu se intelege ca ceilalti nu cresc sanatosi si nu se simt iubiti…probabil ca se simt, dar pentru mine bazele relatiei cu baietelul meu s-au pus acolo…la faza de alaptare.

Ce-as face diferit la toata povestea asta daca ar fi sa o pot scrie de la capat? Nu m-as mai impacienta cu nasterea, as naste intr-un spital care sa-mi permita sa stau cu copilul in salon, as dormi cu el, n-as mai asculta de sfaturile lui x si y si mi-as urma instinctul. Ca atatea sfaturi am primit ca fa asa sau altfel, incat la un moment dat ma zapacisem, nici nu mai stiam ce vreau eu de fapt. Si am tot incercat ba una ba alta pana cand intr-un final am zis stop…eu stiu ce e bine si ce nu pentru copilul meu, nu voi, chiar daca voi ati mai crescut copii. Acum cand ma uit inapoi n-as mai experimenta nimic pe copil…si as lasa lucrurile sa decurga frumos, firesc. As incerca sa ma bucur din plin de toata experienta alaptarii si a primelor luni impreuna cu copilul fiindca trec repede de nici nu ne dam seama si nu le mai poti recupera niciodata. Nu m-as mai stresa de cati ml de lapte a mancat, cat timp doarme, cate g/kg a luat in greutate si alte aberatii de genul acesta care tot ce fac este sa puna presiuni inutile pe mama si copil. Eu cred ca daca ar fi lasati in pace mama si copilul ar sti ce au de facut pentru ca e cel mai natural lucru din lume si e de cand lumea si pamantul!

Tu ce ne povestesti despre sarcina, nasterea si primele experiente cu copilul tau?

Trimite si povestea ta despre sarcina sau nastere sau povestea alaptarii pe crestemoameni@gmail.com

Ema, Hai sa citim in limba engleza

De aceeasi autoare, citeste si Citim in limba engleza de pe la 2 ani & Unde o fi empatia?

Fotografie- Copyright D’Alex Photography