O poveste cu copii minunați în Țara Viselor
Ieri a a fost o zi trăita intens la Gura Șuții. Au fost patru ateliere cu copii de vâste diferite, cu cântat, citit sau compus povești.
Încerc sa adun de prin amintiri frânturi ale poveștii compuse de copiii de la școala primară din Gura Șuții pornind de la una dintre ilustrațiile cărții Bicicleta fermecată.
A fost odată o fetiță care se numea Ema. Ea iubea baloanele roșii și îi plăcea tare mult să meargă pe bicicletă. Intr-o zi, a plecat cu bicicleta si cu baloanele ei si a ajuns la o poarta mare. Era poarta catre Tara Viselor. Acolo și-a facut 2 prieteni: pe Mihai si pe Andrei. Tot mergand toti 3 prin Tara Viselor a vazut 2 castele. Au intrat in primul castel si s-au intalnit cu o fetita. Iar apoi au plecat toti patru in al doilea castel. Acolo au intalnit un rege lacom. (Copiii au spus ca regele era lacom pentru ca nu voia sa imparta nimic cu ceilalti). Lor le era tare foame. Regele i-a alungat, insa copiii l-au spionat pe rege și l-au vazut cand a scos piatra magica. Piatra aceea era magica pentru ca putea sa indeplineasca toate dorintele. Insa daca nu voiai sa o imparti cu ceilalti, piatra devenea rea. Copiii au explicat ca piatra se facea foarte fierbinte si nimeni nu mai putea sa o atingă și astfel nicio dorință să nu se implinească. Așa că regele, care nu dorea să împartă piatra cu nimeni, nu mai putea nici el s-o folosească. Însă copiii au mers și au luat ei piatra. Iar piatra s-a făcut din nou bună. Pentru că ei, copiii, o împărțeau. O împărțeau până și cu regele. Prima lor dorință a fost să primească ceva de mâncare și de băut. Înghețata, mai ales. Și limonadă, pentru că era soare. Apoi și-au dorit și niște pălării de soare, să se protejeze. Și în cele din urmă și-au dorit și niște ponei magici. Ei erau albi cu coamă roz. Și poneii puteau împlini dorințe. Și copiii au avut alte dorințe pe care să le împlinească poneii. Însă la un moment dat copiilor li s-a făcut dor de casă și au vrut să plece din lumea viselor în lumea reală la prietenii lor. Ei au căutat mai multe soluții pentru a se întoarce acasă. (Au fost așa de multe că le-am uitat, aproape fiecare copil a propus câte una). Printre soluțiile propuse au fost să arunce cu praf magic de la ponei și să se teleporteze fiecare la casa lui, să creeze un portal magic spre casele lor, să le facă poneii un avion special cu care să meargă acasă.
Copiii au votat apoi soluția preferată și am continuat povestea cu teleportarea copiilor la casele lor, în brațe părinților lor, cu frații sau surorile lor. Povestea de mai sus e varianta prescurtată, din amintirile mele la o zi distanță.
M-a impresionat mult la atelierul de la Gura Șuții respectul copiilor, respectul pentru ceilalți vorbitori, atenția la ideile colegilor. Această poveste a fost rodul unei ascultări veritabile. Le sclipeau ochii copiilor la poveste. De emoție și de bucurie. Am făcut și cu ei reguli de comunicare și de cooperare pentru coptul poveștii, însă ei păreau să aibă aceste lucruri bine înrădăcinate în ființa lor.
Au venit toți atât de frumos îmbrăcați așa cum se duc oamenii duminica la biserică. Am simțit că atelierul nostru de povești era o sărbătoare pentru ei. M-am dus la ei la invitația prietenilor de la OvidiuRo care organizeaza acolo timp de 2 săptămâni atelierele Șotron. Am plecat de acolo cu mare optimism și bucurie. Cu gândul că omul sfințește locul și cu bucuria că OvidiuRo ajută tot mai mulți oameni să sfințească locuri pentru o educație de calitate.
Leave a Reply