Noapte bună, mamă-soacră!

Mama soacră din povestea de azi sunt eu. Și da, copiii mei au tot 5 ani jumate sau aproape 7. Și mai surprinzător poate fi cine e ginerică.

Dar să vă spun cum am devenit mamă- soacră.

Copila mare a construit un întreg univers paralel din lego, cu tot felul de lumi și zone împărțite, cu o ordine care mă sperie, gândită în cele mai mici detalii.

În universul acela paralel, ea este o prințesă din lego și vrea să ne jucăm împreună, eu fiind regina, mama ei. Tare mult își dorește să ne jucăm doar noi două, dar și mai mult își dorește și fratele ei să se joace și el cu noi într-o lume fascinantă.

Ea îi spune Nu, vreau să mă joc doar eu cu mami. El aproape plânge de supărare, iar eu îi spun lui cu bătaie lungă:

-Iubitule, dar tu știi că Maria e foarte drăguță, însă nu poate să te primească în jocul ei dacă nu o rogi frumos. O să vezi că dacă o rogi cum poți tu mai frumos, în mod sigur te va primi. Mai ales că jocul e și mai interesant când sunt mai multe personaje în el. Și la această lume minunată construită de Maria, e nevoie de mai multe personaje care să o admire.

Manipulare clasică, pozitivă. Numai o mamă cu minim 2 copii poate înțelege în mod real de ce o folosesc. În altă situație ar fi ieșit cu scandal, ea refuza în continuare, el îi dărâma un castel care se prăbușea peste scena de concert, zona cu animale, grădina cu verdețuri etc. Ea urla de auzea jumătate de Românie, apoi se alergau prin casă, își spuneau cuvinte frumoase, se băteau și la final amândoi plângeau și eu mă întrebam de ce oi fi făcut copii și cât mi-o fi scăzut în ziua aceea speranța de viață.

Însă aseara, după ce am pasat pisica comportamentului pozitiv, frumos și civilizat fiică-mii, iar frățiorul și-a folosit cele mai dulci și frumoase cuvinte din vocabular să o roage frumos, bonus fața de cățel care așteaptă osul lângă masă și parcă te roagă să mai lași puțină carne pe el, ei bine, prințesa din poveste i-a alocat și lui un personaj și l-a primit în sceneta noastră lego.

-Mulțumesc, mulțumesc, îi strigă el cu aceeași față dulce, dar acum plină de recunoștință. Ești cea mai bună surioară, cea mai iubită, cea mai frumoasă, îi spune el în timp ce își trage scaunul lângă spațiul ei de joacă.

-E foarte generos din partea ta că l-ai primit în jocul tău. Știu că ți-ai dat seama că a crescut și el și e un partener bun de joacă și că e foarte atent și nu îți strică ceea ce ai construit, zic și eu pentru a întări comportamentul pozitiv și a-i minimiza frica ei că fratele mai mic și mai puțin atent îi poate strica ceva din greșeală.

-Da, să ai grijă, Mihai. Să nu te apropii prea tare.

-Și cine este el? întreb eu. Fratele tău?

-Nu! Eu nu am nici frați, nici surori. El este soțul meu, Carlos :).

– Ok, zic. În poveste se poate orice.

Și începem să ne jucăm. Ea mă tot strigă mami în poveste și el mă strigă tot mami.

-Nu e mama ta! Ce nu înțelegi? Nu ești fratele meu aici. Deci nu e mama ta. Să nu o mai strigi mami.

-Păi sunt un fel de mamă și pentru el, îi spun. Sunt mama-soacră pentru că e soțul tău.

Ea acceptă tacit, pentru că știe de mama-soacră. El o ia ca pe o descoperire, bucuros că mă poate striga în continuare mamă, chiar dacă mai e și o soacră pe acolo.

-Noapte bună, mamă-soacră. Pe mâine, mamă-soacră, îmi tot spune el, bucuros de compromis.

Ea se alintă în continuare, bucuroasă și ea că doar pentru ea sunt mami și pentru el sunt mamă-soacră, măcar cât durează jocul. Parcă ar vrea să dureze mai mult și să fiu mai mult mami a ei și doar a ei.