Mihai, taci din gură!

Mihai are momente când plânge sau când țipă. De exemplu dacă suntem la drum lung și îi vine ora de somn uneori adoarme deodată, alteori îi vine greu și are un mârâit din ăla frate cu plânsul cu suișuri și coborâșuri acustice.

Sâmbătă, pe drumul spre București, a avut un astfel de episod în care efectiv orice îi ofeream declanșa mârâieli și mai mari. El voia doar să doarmă și nu putea.

Nu mă pricep să descriu în detaliu acest tip de plâns mârâială, dar e genul care te macină încet până te scoate din pepeni.

Noi ne-am obișnuit, mai schimbăm muzica la radio, îi mai zicem una alta lui Mihai. Trece timpul. Mai vede un copac, mai se alina cu un cantec si in final adoarme.  În schimb Maria a urlat (la propriu) la el.

– Mihai, taci din gură!

Tati i-a explicat că nu e frumos să țipe la Mihai, că e obosit și are nevoie să doarmă etc. Si ca poate sa il mangaie si sa ii vorbeasca bland sa il ajute sa se linisteasca.

Maria a mai urlat o dată același text.

În final s-au liniștit.

Nu era prima dată când urlase Maria în felul ăsta. O făcuse destul de frecvent în ultima perioadă, iar celor din jur li se părea haioasă atitudinea ei autoritară, care instaura ordinea și bunul mers al lucrurilor. Sau cel puțin își propunea. Pentru că bineînțeles că Mihai nu tăcea, ci urla și mai tare.

Duminică, Mihai și Maria cocoțați în patul etajat au început un concert de țipete entuziasmate. Din alea pe care nu le oprești decât cu tact și strategii bine gândite.

Tati i-a rugat să tacă! O dată, de două ori până când a terminat cu rugămințile și a tunat și el, autoritar:

– Maria, taci din gură!

Mă și gândeam de unde învățase Maria să dea astfel de ordine. Și mi-am dat seama în episodul ăsta că noi, adulții, nu ne dăm seama de lucrurile proaste pe care le facem decât atunci când le vedem replicate de copiii noștri. Și uneori nici atunci.

Găsisem “vinovatul”. Am scris ciorna aceasta și am lăsat-o să zacă.

A venit și ziua de luni.

Ne-am întors toți 3 după ce am luat-o pe Maria de la grădiniță și ne-am băgat în pat la somnul de prânz. Nu voia nici unul să doarmă. Aveau chef de joacă, așa obosiți cum erau. Chef de hârjoneală, de tras de păr, de pișcat. Și două ore am ținut-o așa în combinări de 3 luate câte 2.  Se mușcau ba între ei, ba pe mine, care simulam somnul consțiincioasă. Schimbam pozițiile de somn, pentru că bineînțeles pentru Maria o margine e mai margine decât cealaltă. Și ea vrea cealaltă margine, ba vrea la mijloc, ba vrea numai ea lângă mami și pe Mihai să-l dăm jos.

După 2 ore de liniște care numai cu liniște nu au fost, am renunțat. Am declarat încheiată perioada de somn și am făcut altceva.

Pe la ora 17 insa, Mihai, care e încă foarte mic și are nevoie de somn (19 luni), a cedat și a venit la mine în brațe să își ia o porție de lăptic și să adoarmă.

Imaginea lui Mihai alăptat i-a trezit Mariei gelozie puternică, așa că a început să țipe ascuțit pentru a nu-l lăsa să adoarmă.

– Iubit0, te rog frumos hai să facem puțină liniște să îl adormim pe Mihai.

Îi spun în șoaptă cu glas blând.

Ea bagă un nou țipăt.

– Puiule, după ce îl adormim pe Mihai vom fi doar noi două și vom face ceva special. Ce vrei tu!

Țipăt!

Mihai, rupt de oboseală, cu ochii închiși, se zvârcolea la mine în brațe.

-Maria, vrei să-l mângâi puțin să doarmă liniștit? Și apoi să fim doar noi două?

Țipăt!

-Puiule, doar puțin mai are și adoarme! Numai puțin!

Țipăt!

Vocea mieroasă și cea mai răbdătoare din lume a cedat și a tunat grav:

-Maria, taci din gură!

Atât i-a trebuit! Țipătul s-a transformat în urlet lung. Trecuse mai bine de jumătate de oră de când Mihai tot sugea și nu adormea. De disperare, dau din nou cu tunul:

– Maria, taci din gură! (deși era clar că nu adusese nimic bun acum un minut).

Mihai adoarme dus, chiar printre urlete. Atât era de obosit!

Ies cu ea din cameră. Ea bucuroasă ca după un război e liniștită acum pentru că sunt doar cu ea.

Eu supărată pentru că am dat cu tunul. Am ordonat. Deși nu îmi place deloc să primesc ordine.

Mă gândesc însă la ce s-a întâmplat.

E prima data cand m-am auzit pe mine spunand efectiv asta. Desi sunt convinsa ca nu e prima oara cand am zis-o. Insa nu m-am auzit cu adevarat, nu am vazut replica/ ordinul care nu imi placea, decat dupa ce l-am vazut la Maria preluat și proiectat asupra lui Mihai.

Nu Maria țipase la Mihai să tacă din gură atunci în mașină, ci noi țipasem.

A fost ca si cum m-am vazut in oglinda. Si problema e ca nu mi-a placut!

Cumva simt că Maria a venit pe lume ca eu să îmi aflu toate limitele și să lucrez cu mine. Să mă gândesc de ce nu îmi pot controla un cuvânt, un ordin atunci când e cazul.

Citește și Niciodată nu e prea târziu să fii un părinte bun (mai bun) pentru copilul tău!