Plansul copilului meu. Ce oi fi facut bine, ce oi fi gresit?

Am citit recent “Lacrimi si crize de furie”. Trebuie sa recunosc ca m-a cam dat peste cap . Eram bucuroasa ca baietelul meu plange putin si se linisteste usor. Eram bucurasa ca desi a avut crize de furie acestea nu au fost foarte agresive sau de lunga durata. Le consideram tantrumuri de mica intensitate, iar ceea ce credeam eu ca e de groaza s-a dovedit a fi ceva nesemnificativ. Am inceput sa imi pun semne de intrebare cand, acum doua saptamani, l-am vazut cu ochii inlacrimati si gata-gata sa inceapa sa planga. Spre surprinderea mea, nu a inceput sa planga, din contra, s-a abtinut si a inceput alte activitati. Acesta a fost doar primul episod, apoi am inceput sa il urmaresc mai atenta si nu mica mi-a fost mirarea cand am constatat ca o saptamana intreaga, indiferent de situatie sau intamplare, el se abtinea din plans. Citind aceasta carte, imi dadeam seama ca eu mereu l-am distras de la plans, ba cu suzeta, ba cu laptele, ba cu plimbari in brate, ba cu cantecele, ba cu jucarii, orice numai sa nu planga.

Ieri seara  a alunecat pe gresie si s-a lovit, mult mai putin decat in zilele anterioare. S-a uitat la mine si a zis “obit a cap”, l-am luat in brate si am pus mana in locul unde se lovise si instant a inceput sa planga. Apoi l-am tinut in brate, a inceput sa ma impinga, sa se elibereze de bratele mele. In acele moment mi-am zis ca nu ii voi da drumul pana se va linisti. Am inceput sa ii vorbesc, ca stiu ca e suparat, ca stiu ca s-a lovit si ca il doare  si ca o il tin in brate pana trece si durerea si supararea si ne linistim. Plansul se intensifica tot mai tare. Apoi a inceput sa imi ceara diverse lucruri, unul dupa altul, ca suzeta, ca pat, ca tractor, ca hinta… Plansul era atat de intens incat vroiam sa cedez, sa ii dau drumul  din brate, sa ii dau tot ce imi cerea, ca mi se rupe sufletul. Un moment m-am gandit ca poate la copilul meu nu se aplica ce a zis autoarea acelei carti, insa mi-am amintit repede ca el nu a plans o saptamana intreaga. Am ramas cu el in brate. E destul de mare, are vreo 90 cm si 14 kg , deci era o lupta tinutul acesta in brate. Dupa 20 minute inca plangea si se lupta sa se elibereze din bratele mele, ba chiar a inceput, printre lacrimi sa imi spuna “inistit, initit”(linistit, linistit) . Eu i-am zis ca il simt inca suparat si ca as vrea sa il mai tin in brate pana se linisteste de tot. A inceput iar sa se zbata, sa se zvarcoleasca in bratele mele. Deja era tot mai greu sa il linistesc, iar sufletul meu era facut tandari. Pe tot parcursul acestei lupte incercam sa stabilesc un contact vizual cu el, dar, desi plangea cu ochii deschisi, imi evita privirea in mod constant. Nu am reusit nici la sfarsitul crizei de furie sa stabilesc acest contact vizual.  Poate data viitoare.

Treptat, lupta a inceput sa isi piarda din intensitate. Deja avea parul ud, atat de transirat era. Nici eu nu stateam mai bine la acest capitol. Plansul s-a transformat in suspine, si si-a lasat incet capul pe umarul meu, suspinele se rareau si, incet incet a adormit. L-am mai tinut vreo 10 minute in brate si apoi l-am pus in pat si dormea atat de linistit si profund incat nu imi venea sa cred . Mainile imi tremurau, sufletul imi plangea. M-am pus in pat langa el si o avalansa de ganduri m-a acoperit: de ce l-am distras mereu de la plans, de ce nu l-am lasat sa se descarce, de ce era nevoie sa ajunga sa se descarce in asa hal de criza, de ce, de ce…

Si cireasa de pe tort: oare nu i-am facut mai mult rau decat bine in acea seara? Dar dormea bine, linistit, eliberat, zambea… in mine se dadea o lupta a plange sau a nu plange ….E destul de ciudat si nici nu cred ca pot descrie corect in cuvinte ceea ce am simtit!

Aseara, parca cerea o a doua criza, cerea “alt lapte”.  Desi bea acelasi lapte pe care il iubeste, dintr-o data acesta nu mai era bun. L-am luat in brate, nu s-a opus initial, iar tati  i-a dat unul dintre tiparele lui de control – suzeta, si, evident plansul a disparut ca prin minune … As vrea sa il ajut sa se elibereze, nu vreau sa devina un barbat care nu e suficient de alfabetizat din punct de vedere sentimental, care sa isi ascunda sentimentele inclusiv fata de el insusi. Si inca o data imi confirm faptul ca e o provocare sa fiu mama de baiat.

Larisa

Sursa foto- aici

De aceeasi autoare citeste si Nu exista copii prosti, nu exista copii rai! Exista doar parinti care au pierdut conexiunea cu copiii!