Medicament pentru crize de furie
Ieri am fost la curs : “Jocul si rolul sau in relatia copil-parinte” cu Otilia Mantelers (http://otilia-mantelers.urbankid.ro).
“Mai ai timp si de cursuri?” imi spune o voce mica din capul meu…”Nu, nu am, dar trebuie sa-mi fac si o sa vezi de ce.”
In primul rand vreau sa spun ca acest curs a fost cumva …altfel decat celelalte pe la care am mai fost, inclusiv de parenting. A parut mai degraba o discutie intre prieteni vechi care se inteleg si nu se judeca, care sunt acolo pentru a se ajuta si pentru a impartasi din experientele/ cunostintele acumulate in propria cariera de parinte. Exemplele, in marea lor majoritate, au venit din viata de zi cu zi a Otiliei care este mama a trei copii de sase, patru, respectiv doi ani. (Si eu care credeam ca e greu cu unul!Pfff!). Iar Otilia face ca totul sa para atat de usor desi sunt convinsa ca nu e asa nici chiar pentru ea care intelege mai multe despre psihologie in general si psihologia copilului in particular decat poate 90% dintre parintii pe care ii cunosc eu. E o tipa degajata, care nu se ia prea in serios, cu un zambet superb si imi pare genul de om autentic, care iti spune exact ce gandeste desi sinceritatea asta debordanta e posibil ca pe unii sa-i deranjeze. Ceea ce face, face din pasiune…se vede asta cu ochiul liber pentru ca se misca, gesticuleaza, pune suflet acolo in fiecare cuvintel si se bucura ca un copil cand vede ca noi, cei din sala, rezonam cu ceea ce spune ea.
In al doilea rand, vreau sa impartasesc cu voi cateva dintre lucrurile pe care le-am invatat plecand de la ceea ce ne-a povestit ea si coreland cu cazul nostru concret. Insa va incurajez, daca aveti posibilitatea, sa mergeti la cursuri sa faceti propriile conexiuni si sa ii adresati intrebari legate de situatiile voastre particulare.
Buun, acestea fiind spuse, o sa va fac o mica introducere in problema. Din cand in cand, cum a fost si cazul zilei de ieri, il lasam pe cel mic la bunica din partea tatalui. Ca orice bunica, si bunica noastra il iubeste peste masura pe Micul Print si ar face orice pentru ca lui sa-i fie bine…Binele acesta se identifica intr-o masura destul de mare cu a nu plange.
Acasa cu mine il las sa mai si planga, il las sa-si defuleze frustrarile, emotiile, durerile. Mi se pare important si mi se parea si inainte de a citi carti de parenting. Dar asta e o alta poveste. Si de fiecare data cand il aduceam de la bunica imi facea cate-o criza de plans de ma si speriam. Aveam o banuiala de ce se intampla asta si acceptam plansetele si suspinele lui incercand sa ii explic ca inteleg ce i se intampla…ca probabil e suparat ca mami si tati au plecat si l-au lasat la bunica si ca acum nu e decat durerea si furia reprimate. Dar a trecut si perioada aceea…de o vreme incoace copilul meu nu mai plangea in schimb mi s-a parut mie (dar nu eram sigura) ca e deconectat, ca ma respinge si doar pe mine, nu si pe tati. Si aici a venit cursul Otiliei care mi-a explicat ca este foarte probabil ca observatia mea sa fie veridica. Probabil ca l-a durut separarea si acum ii e frica sa se reconecteze cu mine pentru a nu mai suferi inca o deceptie. In plus ma respinge pe mine pentru ca probabil (si asta cam asa si este) mie mi-e teama de respingere. De aceea el apasa exact pe aceste butoane dureroase pentru mine, ca eu sa inteleg, sa ma vindec, sa trec peste. Tot Otilia mi-a oferit si solutia: jocul, dand si exemple de jocuri de conectare si de putere (prin care copilului ii este redata in joaca puterea si controlul asupra propriilor decizii, propriei vieti) pe care le putem face cu copiii.
Astazi am aplicat. Si ce credeti? A functionat!
- Mai intai l-am facut sa rada spunand Un vultur sta pe-un pisc cu un pix in plisc (asa mi-a venit sa-i zic, lui i-a placut si a ras mult si cu pofta) si in felul acesta ne-am reconectat dupa jumatate de zi de absenta.
- Apoi am colorat si m-am prefacut ca habar n-am cum se coloreaza si cum se tine creionul in mana si l-am rugat sa-mi arate el. A fost atat de mandru ca ma invata el pe mine!
- Apoi parca tot cauta cu lumanarea un motiv de plans, o limita pe care eu sa i-o pun si el sa planga sa se descarce. Si am gasit-o! “Hai sa mergem la culcare!” zic la un moment dat. “Nu, nu…cololam cu cheioane cololate” zice el.”Nu, mami! Trebuie sa mergem la somn ca e tarziu.”
- N-am terminat bine de zis ca a inceput sa planga…vreo 5-10 minute (nici nu stiu cate ca mi s-au parut o vesnicie) a plans la mine in brate la inceput tare tare, apoi din ce in ce mai incet, pana a ajuns numai sa suspine asa usor din cand in cand pana s-a oprit de tot din plans. “Melgeeem! Somnic!”
- Am mers sus…a mai tras o portie zdravana de ras si a adormit linistit. Si uite ca doarme deja de aproape doua ore fara sa se trezeasca si sa ma strige sa merg la el.
PS: Pentru cine nu apuca sa mearga la curs si are ceva timp la dispozitie va recomand doua carti. Prima mi-a fost recomandata ieri la curs (si stiam deja de ea de ceva vreme doar ca nu am gasit-o disponibila online) iar pe cealalta am citit-o:
Aletha Solter – Lacrimi si crize de furie
Lawrence Cohen – Retete de jocuri
Ema, Hai sa citim in limba engleza
Sursa foto- aici
Citeste si Niciodată nu e prea târziu să fii un părinte bun (mai bun) pentru copilul tău!
Leave a Reply