Marginali, insa fideli noua insine

Am pornit sa scriu formulând un comentariu pe marginea acestei povesti a Gabrielei. Tineam sa-i multumesc autoarei pentru claritatea si complexitatea cu care a stiut sa abordeze si sa dezvolte subiectul.

Scriind insa ,s-a adeverit ca ceea ce doresc sa impart cu voi merita, din partea mea, mai mult decit un comentariu.

Pentru ca ajunsa la finalul articolui citat am gustat dintr-un sentiment binecunoscut. Acela de coplesire, de ciuda, de neputinta sau de dezolare cu care, sunt sigura, multi ne confruntam atunci cind ne simtim amenintati de excludere sau de marginalizare.

Si, cum spuneam, acest buchet de simtaminte mi-a fost multa vreme familiar. Am inceput sa-l gust din cea mai frageda copilarie.

Eu nu eram ca ceilalti copii. La doi ani si jumatate purtam deja ochelari. Pe mine ma cresteau bunicii. Eram nascuta fata, dar jocurile mele preferate erau baietesti.

Anul trecut, dealtfel, in timpul unei partide de fotbal am fost declarata de catre nepotii si baietii mei in mod oficial «una dintre cele mai bune mame fotbaliste de 45 de ani… din toate timpurile » 😉

In timpul gradinitei adesea bateam recordurile in palmaresul detinatorilor de bulinelor negre.

Mai tarziu, la scoala, spiritul meu zbuciumat si neconform a facut din mine, de-a lungul celor 12 ani, o exilata, o eleva dificila «suferind de tulburari de comportament si de atentie».

Din fericire, pe vremea aceea nu se stia de Ritalin, pentru ca mai stii, biata mama, ce solutii ar mai fi putut adopta.
« Poate, dar nu vrea » ii spuneau profesorii excedati, convocand-o aproape saptamânal la scoala pentru comportamentul meu indisciplinat. Si nu voiam, imi amintesc, pentru ca daca incercam «sa vreau», obosita, uneori de durerea diferentei mele simteam cum un fel de paralizie, aidoma unei asfixieri mentale imi cuprindea fiinta si corpul intreg.

Adeseori m-am simtit coplesita si indurerata. Multa vreme m-am considerat responsabila si vinovata pentru faptul ca nu eram ca ceilalti. Uneori, de dragul integrarii sociale, am facut tot soiul de compromisuri unele de-a dreptul indoielnice. Pacea am gasit-o târziu, adult, dupa mult, mult zbucium si durere.

Pentru ca era imposibil pentru mine sa fiu impotriva firii mele profunde. Si nicaieri nu-mi gaseam locul.

Flamanda deja, fara sa stiu, de Montessori, Freinet sau Stainer am pribegit ca un suflet pierdut pe bancile scolii, ani la rând.

Cum pisicile nu fac câini, la rândul lor, copiii mei, au fost confruntati cu dificultatea de-a fi diferiti.

In primul rând prin faptul ca erau bilingvi, de dubla nationalitate si cultura.

Dislexia, precocitatea lor intelectuala si emotionala in plus de aspiratiile mele profunde de a le oferi un cadru de dezvoltare mai larg si mai bogat decât cel din care eu gustasem si … iata-ne din nou «marginali».

In urma cu 20 de ani, Montessori et co. erau si ei catalogati ca fiind extrateresti , sectari sau lunatici.

Imi amintesc ca in Franta existase cu câtiva ani inainte sa ma stabilesc eu aici o tentativa de a introduce pedagogia Freinet in sistemul scolar national insa foarte repede ideea a fost abandonata.

In opinia socrilor mei, ambii invatatori si pionieri ai acestei pedagogii, intregul sistem social politic si educativ s-ar fi gasit bulversat si transformat daca aceasta experienta ar fi continuat. Pâna si astazi scolile care propun acest gen de pedagogie in Franta sunt rare si deosebit de costisitoare.

Asadar nu am gasit scoala pe gustul nostru si, desi destul de devreme mi-am retras copiii din sistemul clasic de invatamint in favoarea unor scoli private cât de cât mai adaptate, n-am gasit , nici pe departe, varianta ideala. Nu in bugetul familiei,  oricum.

Deci am amenajat, am improvizat si …. ne-am adaptat : propriilor noastre nevoi, aspiratii si dorinte.

Cum ?

Cu curaj, cu incredere, cu perseverenta.

Si, intotdeauna, sub o forma sau alta, viata ne-a sustinut eforturile si ne-a oferit resurse.

Si iata, impart cu voi, din gustul acestei experiente, ceea ce s-a dovedit a fi important.

Inainte de orice este bine sa stabilim :

Din ce motiv facem anumite alegeri?

Cât de importante sunt ele pentru noi?

Cu ce pret suntem pregatiti sa le sustinem si sa le aplicam ?

Cât de pregatiti suntem noi, parintii, sa facem fata presiunii exterioare si a anturajului ?

Pentru ca de asta depinde in cea mai mare masura capacitatea copiilor nostri de-a le face fata la rindul lor : de exemplul pe care noi il dam. De propria noastra coerenta si hotărâre.

Mai mult decât de oricare al factor exterior.

Si pe urma solutii sunt.

Prima ar fi desigur o scoala adaptata. Insa, daca dintr-un motiv sau altul (financiar cel mai adesea) aceasta posibilitate este exclusa, alte resurse ramân disponibile .

Pâna la o anumita vârsta copiii nostri nu dispun de mjloacele necesare pentru exprimarea emotiilor si a starilor interioare.

Asadar ne revine sarcina ca, prin prezenta si empatie, sa-i sustinem, traducându-le in cuvinte si exemple ceea ce ei traiesc. Si mai ales explicându-le faptul ca orice emotie este respectabila acceptabila si demna de recunostinta.

Fiind intelesi, acceptati si iubiti in sânul familiei, nevoile de integrare cu orice pret se reduc substantial.

Asta, pentru ca asa cum demonstreza metoda de «Comunicare non violenta», ajutati cât mai de timpuriu sa fie in contact direct cu necesitatile si aspiratiile lor profunde , vor sti sa le exprime si sa se pozitioneze relational, cu respect si in deplina libertate.

Pentru ca cine se intelege bine pe sine ii poate intelege cu usurinta pe toti.

Mai târziu, in prag de scoala primara sau adolescenta, putem crea in sânul familiei spatii pentru discutii deschise.

La noi in familie acestea se numeau «consiliu de familie» si fiecare membru avea drept liber la cuvânt. Cerintele, nevoile si nemultumirile fiecaruia erau auzite si chiar notate, daca era necesar, de catre secretarul zilei. Hotarârile comune erau adopate in acest cadru, noile decizii sau schimbari de functionare a vietii in comun, totul era dezbatut la fata de masa, cum se spune.

Un alt aspect deosebit de important a fost in viata noastra contactul cu natura, animalele, insectele, cu materialele naturale tip argila, pietre, nisip, apa, care, toate, au contribuit in mod avantajos la dezvoltarea armonioasa si echilibrata a baietilor mei.

Pe primii doi copii am ales sa-i privez adesea de informatica sau de televizor ( la o vreme in vacante in Romania ei erau « francezii aia ciudati care nici game boy nu au», pe când mai toti copiii de pe strada aveau) ; compensatoriu au avut câine de când s-au nascut, am trait la tara, ne jucam in țărâna, cu apa, cu mamarute, cu furnici .Ne plimbam noaptea cu lanterne pe coclauri ca sa intâlnim arici si licurici. Mergeam la plimbare cu punga de piine uscata sa hranim magarul de pe câmpul satului.

Daca in viata voastra accesul la aceste resurse este intr-un fel sau altul limitat sau absent si in acelasi timp sunteti tentati sa reduceti accesul copiilor la electronice va incurajez cu drag sa considerati o eventuala schimbare de cadru, care sa fie in armonie cu nevoile si prioritatile familiei.

Astfel, incojurati cu multa dragoste, cu respect, cu spatiu de expresie de sine, restul … tot restul devine posibil pentru copiii nostrii si pentru fiecare dintre noi.

Si apoi asa cum spunea cineva intr-un comentariu : «  cine se aseamana se aduna 😉 cine nu, se scade » in virtutea legii universale a rezonantei.

Deci bonus vom avea in viata noastra oamenii si prietenii care ne corespund, ne inspira si ne sustin.

Daniela

De aceeași autoare citește și Copiii pluriculturali si bilingvi – cetateni ai lumii

Fotografie- familie fericită – Copyright D’Alex Photography