Mami, cred că trebuie să o iei în brațe!

Astăzi am trăit un moment istoric în relația mea cu Maria.

Pentru că grădinița ei e închisă în luna iulie, am hotărât ca luna aceasta să mergem la grădinița de vară, cum îi zicem noi, Grădiniței Explore 100 din Mogoșoaia.

Astăzi a fost a doua zi și cum e un loc nou cu oameni noi ea are nevoie de tranziție, să mă știe aproape, să fie cu mine. Bonus, simt și eu din viața de la Explore stând pe lângă ea și tare mult mi-ar plăcea să fiu și eu copil la grădiniță.

Astăzi, copiii de la Explore au făcut o excursie in curtea palatului Mogosoaia, pe jos. Pare banală plimbarea, însă pentru copiii de 3-4 ani, nimic nu este banal. Totul este interesant, totul are la spate un de ce sau mai multe de ce-uri.

Ca la toate grădinițele, atunci când copiii ies pe stradă, ei sunt încolonați în rânduri, trenulețe, autobuze sau alte așezări imaginare, după imaginația lor sau a educatorilor.

Așa că astăzi, când educatoarea lor le-a zis să formeze perechi, Maria a întrebat ca de obicei de ce.

Și, surpriză, a primit și un răspuns, iar răspunsul nu a fost: pentru că trebuie, pentru că așa facem noi când mergem pe stradă, ci a fost:

• Pentru că pe stradă mergem împreună pentru a avea grijă unii de alții. Pentru că vin mașini și e nevoie să avem grijă.
• Tu ai grijă de mine? m-a întrebat ea.
• Da, și tu ai grijă de mine!
• Ba eu am grijă de mine!

Plimbarea pe străduțele sătești i-a plăcut foarte mult Mariei și tare ar fi vrut să alerge de bucurie, însă a fost temperată de stilul de plimbare specific exploratorilor.

Educatoarea îi oprea din când în când și îi întreba dacă își mai amintesc cum se numea o floare sau alta, dacă își mai amintesc ce copac e unul sau altul. Și uneori își aminteau, alteori redescopereau cu bucurie denumirea cozii șoricelului.

Când erau să calce pe flori sau să le rupă, educatorii le explicau că florile se vor ofili sau că nu vor mai face semințe să iasă din nou la primăvară. Pe drum le-a ieșit în cale un corcoduș și au gustat câte una după ce au șters-o bine, iar odată întrați în curtea palatului au început să alerge fericiți. Mi-a plăcut faptul că am văzut în practică gândirea vizibilă. Că primeau explicații copiii inclusiv despre tomberoanele de gunoi scoase în fața porților sau despre balega cailor de pe stradă.

Dacă ieri Maria a stat foarte mult timp lipită de mine, astăzi excursia prin natură i-a luminat fața și eu aproape că eram în plus.

Una dintre fetițe a plâns neconsolat toată ziua. Nu se înțelegea ce zice, decât că vrea la mama și nu voia să fie consolată, mângâiată sau luată în brațe. Voia doar la mama.

I-am explicat Mariei că mama ei e la servici și că ea e foarte tristă și de aceea plânge, așa că a încercat și ea să o consoleze. Însă era foarte greu și nimic nu părea să o ajute pe T.

La finalul excursiei, copiii au fost lăsați liberi pe o pajiște și au fost invitați să descopere tot felul de flori și copaci. Eu am rămas câțiva pași în spate, încercând să mă fac uitată de Maria și educatorul a reușit să îi captiveze pe copii, Maria se arăta foarte interesată de explicațiile furnizate. Pentru a mă face utilă, i-am propus fetiței care plăngea să îi spun o poveste. Habar n-aveam ce poveste să spun când am zis asta și mi-a dat emoții când s-a oprit din plâns și a zis că da. Au mai venit trei fetițe care voiau povestea și o bucată din brațele și picioarele mele și m-am pus pe povestit. Personajul l-am ales instant, un fluturaș care era foarte trist și plângea foarte tare pentru că voia cu mama lui. Văzusem pe mâna T. un fluturaș lipit, ca tatuaj din hârtie, și m-am gândit că poate reușesc să îi captez atenția.

Așa că am construit tiptil tiptil, încercând să pun în poveste sentimentele pe care le avea T. în poveste și tot așa tiptil s-au liniștit și sughițurile ei.

Apoi am încercat să botezăm fluturașul și fiecare fetiță a venit cu cate un nume.

Mi-a zis apoi că vrea ca cineva să o sune pe mami să vină s-o ia acasă. Și eu i-am explicat că sigur vine mama ei, cum a venit și mama fluturașului din poveste, dar că acum m-a lăsat pe mine puțin să am grijă de ea și să îi spun o poveste și uite că nu știu dacă mi-a ieșit povestea bine, că mi-era și mie teamă că dacă n-o să mă pricep să am grijă de ea și că îmi vine și mie să plâng. Am încercat să par și eu necăjită tare că nu știu dacă fac bine și atunci T. m-a luat de mână și chiar dacă a suspinat și plâns câte puțin tot drumul, m-a ținut strâns de mână tot drumul.

Maria, perechea mea de la dus era acum nițel în plus, dar s-a bucurat de libertatea pe care i-o oferea mersul meu cu T. de mână, chiar dacă a rămas în rând. La un moment dat a venit și mi-a spus că o dor picioarele, încercând să îmi transmită că ar vrea în brațe.

Mă și gândeam că încep crizele. Maria nu mă lasă niciodată cu altcineva în brațe. Lupta pentru brațele mele pe care o poartă cu Mihai e mai ceva decât primul război mondial, iar singura dată când am luat un alt copil de la grădiniță de mână acum vreo câteva luni, a făcut o super criză de furie și m-a întrebat câteva luni la rând, din când în când, de ce l-am luat pe X de mână, menționând apoi că ea vrea să o țin doar pe ea de mână.

I-am zis cu empatie că înțeleg că e obosită și că a fost o excursie frumoasă, dar mai grea, însă imediat ce ajungem ne așteaptă o ciorbă bună. Așa că nu s-a pornit nicio criză. Ba, după ce a mai făcut câțiva pași a venit la mine, T. tot plângea, și mi-a zis, și acesta a fost un moment istoric:

• Mami, te rog să o iei în brațe!

Cum am mai picat în tot felul de plase cu Maria, a întrebat clar, să nu fie vreo confuzie. Mi-era teamă că a zis că vrea să o iau chiar pe ea în brațe și să nu facă vreo criză dacă o iau pe T.

• Pe cine să iau în brațe, Maria?
• Pe Tania, să o iei în brațe, să o consolezi!
• Ești tu de acord să fac asta? Ești sigură? Întreb eu crezând că totul e ireal.
• Da, îmi răspunde ea cu bucurie. Apoi aduce tot felul de floricele și îi spune T.
• Uite, o floricică pentru tine, una pentru mama ta, una pentru tatăl tău și una pentru fratele tău.

Habar nu aveam că ar avea vreun frate T., dar Maria așa și-a imaginat.

T. se uita la fiecare floricică și am mers așa în brațe până la grădiniță.

Maria a acceptat bucuroasă să o țin în brațe în continuare, însă în timpul acesta s-a dus să facă niște clătite din noroi, la bucătăria cu noroi. A fost foarte fericită. Nu vă pot spune ce bucurie era pe fața mea în timp ce îmi arăta mâinile mânjite până la cot.

Apoi m-a întrebat ce-o să zică educatoarea despre opera ei.

A fost plăcut surprinsă când educatoarea s-a arâtat interesată de munca ei, când a încurajat-o să se mai joace cât are nevoie în noroi, pentru că apoi va merge la duș și nu mai poate să intre iar în noroi pentru că nu mai avem alte haine. În ochii ei, se vedea că i-a plăcut răspunsul calm, blând și jucăuș al educatoarei.

Așa am plecat acasă. Și pentru a vă da seama de ce e o zi istorică, citiți și Pe cine are mami în brațe?