Interviu cu Mihaela Cosescu, co-autoare “Te iubesc, orice culoare ai avea”, la Scoala Explore 100

Întrebări puse de școlarii de la clasa pregătitoare, clasa pregătitoare, clasa I și clasa a 2-a, Școala „Explore 100” Mogoșoaia

Adaptare de Simona Ștefănescu („profa” de educație financiară, PR manager când nu e cu copiii)

N.R.: Am citit din carte școlarilor de la Explore 100 (la opționalul de educație financiară și antreprenorială, unde mai facem și mici exerciții de improvizație, dicție, mindfulness în afaceri, public speaking…), apoi Andrei a citit-o colegilor de la grădiniță (au un proiect, cititorul secret al săptămânii, când cei mari citesc celor mici). Iar când autoarea a fost invitată să discute pe marginea cărții și să ofere autografe, a încolțit și ideea de a face cu ei un interviu cu un scriitor (activitate pe care o aveam deja în plan; ca să cunoaștem meserii, idei sau afaceri de succes).

Am stabilit câteva întrebări cu copiii, însă totul a decurs foarte natural când Mihaela a început să depene povești cu girafe, frățiori, tipografii și ilustrații. Întrebările sunt foarte interesante, recomand să citiți interviul și copiilor voștri: este o incursiune foarte frumoasă în lumea scriitorului și a cărților. Sigur vor aprecia și mai mult cărțile după această lectură. La final găsiți și niște desene și impresii ale copiilor, pentru autoare.

 

Cum ți-a venit ideea pentru această carte?

Fetița mea a fost tare tristă când s-a născut frățiorul ei și se târa pe jos prin casă, imitând sunetele unui bebeluș și spunând că vrea și ea să fie luată în brate, caci și ea este un bebeluș. Așa că am început să inventez povești, dorindu-mi să o fac să se simtă în continuare iubită, apreciată și să nu creadă că părinții ei au uitat de ea. Suferea și eu îmi doream să o ajut să treacă peste această suferință. Știți cum e când vine un bebe mic pe lume și toată atenția părinților se duce către el pentru o vreme, fiind neajutorat și cu multe nevoi? Și știti și voi, poate, cum este să vină toate mătușile, toți prietenii părinților și să se minuneze de cel mic, uitând parcă de voi, frații și surorile mai mari.

[„Deci cartea asta este despre viața ta.” (Tudor N., clasa I)]

Cum ai ales acest titlu?

Să știți că am ales din 20 de titluri.  Pe când povestea nu era scrisă, ci doar spusă fiicei mele, era povestea cu Gigi și cu Vivi sau Povestea cu girafele. Ulterior i s-a spus Povestea despre iubire. Titlul primei ciorne scrise a fost: „Gigi și Vivi – surorile girafe”. Dar nu mi se părea un titlu care să exprime tot mesajul poveștii și atunci am făcut o listă cu 20 de titluri, apoi am început să le citesc copiilor întâlniți, copiilor mei; Ana, ilustratoarea cărții și frățiorul ei mai mic, Sașa, le-au citit și ei. Toti copiii au zis că acesta este titlul PERFECT.

Cum ți-a venit ideea cu numele lor, Gigi și Vivi?

Eu am mai scris / inventat povești înainte și uneori personajele aveau numele copiilor mei. Ascultându-le, fiica mea se simțea uneori importantă, dar de multe ori se simțea vulnerabilă, ca și cum povesteam lumii întregi despre ce face ea („Nu mai vreau povești cu Maria!”), sau manipulată. Așa că atunci când au apărut girafele, Gigi era primul nume firesc pe listă, ales în joacă: toate jucăriile girafe din casa noastră s-au numit Gigi, încă de când fetița mea avea câteva luni. Vivi a venit tot așa, spontan, ca să rimeze. Uitându-mă în urmă, dacă m-aș fi gândit atunci că aceasta va fi prima mea carte publicată, probabil alegeam alte nume, mai inspirate. Însă după ce recitasem povestea fiicei mele de sute de ori, nu mai puteam schimba în carte. La urma urmei, cartea nu trebuie să fie perfectă, mie îmi place faptul că am păstrat  foarte mult din versiunea inițială, negândită în exces, pentru că așa i-a placut Mariei, și e pentru noi ca un jurnal de familie. La următoarele personaje care apar în volumele celelalte mă voi gândi mai mult la nume, să aibă și niște semnificații în spate, să sune mai bine.

Cum ai descoperit-o pe Ana, fetița de 13 ani care a ilustrat cărțile?

Mi-am dorit foarte mult să scriu cărți ilustrate de copii. În perioada aia inventam numai povești cu frați. Era tema ce mă măcina zilnic, de fapt ne măcina pe toți cei din familie. Așa că îmi propusesem să scriu mai multe povești cu frați, în pielea a diferite animale, ilustrate de copii. Întrebând în stânga și în dreapta, am aflat despre mai mulți copii care desenează frumos. Pe Ana am cunoscut-o întamplător, la recomandarea Oanei Moraru, o profesoară minunată de la Călărași, și atunci când am văzut girafa Anei pictată pe peretele din camera ei, i-am zis mamei sale că pentru Ana voi scrie o poveste cu girafe. Ana are 13 ani și iubeste să deseneze, să picteze. Între noi s-a stabilit o legătură foarte puternică, încă de la început, suntem ca o familie.

Cat a durat să scrii cartea?

Cum ziceam, totul a fost inventat pe loc, când spuneam seara copiilor mei povești. Apoi am scris prima ciornă și am testat povestea. Am trimis prima ciornă la peste 100 de familii cu copii. Adulți și copii îmi spuneau ce lipsește și pe unde ar mai trebui să lucrez câte ceva. Copiii veneau cu critici constructive cam în aceleași puncte sensibile și astfel mi-am dat seama ce să mai schimb pe parcurs. De exemplu, sentimentele girafei nou-născute păreau neglijate și astfel a apărut pagina 30. (n.r: de cate ori autoarea vorbește despre câte o parte a cărții, copiii întreabă și dau la pagina respectiva să vadă exact despre ce e vorba 🙂 )

În același timp eu și Ana am avut o muncă de documentare despre viața girafelor. Am citit și am vizionat documentare din care am aflat cum, ce mănâncă girafele, cât de înalte sunt, cum se îmbrățișează, cât timp crește un pui de girafă în uterul mamei. Ca totul să fie cât mai real prezentat și povestea să aibă și o componentă științifică. Sunt și elemente fantastice în poveste, din câte știu nu există girafe roz.

Una dintre dificultățile pe care am avut-o de la început, și încă lucrez pe partea aceasta, a fost să lucrez cu stilul meu didactic. Înainte să fiu mamă sau să mă gândesc să scriu povești, am fost și profesoară și de mică am avut tendința să explic lucruri, să le pun pe hârtie, în mod logic. Așa că am încercat ca în carte copiii să aibă spațiu să descopere povestea, să nu dea peste doamna profesoară atotștiutoare, care explică absolut tot, iar copiii trebuie doar să asculte. Eu, fiind obișnuită cu stilul în care se preda pe vremea mea, mi-am dat seama că trebuie să schimb asta la mine și să las copiii să descopere și ei la rândul lor povestea, pas cu pas, să descopere emoții, să își imagineze părțile nespuse.

Când scriu, eu cresc. Învăț foarte mult de la copii, din reacțiile lor când le citesc povestea. E un mod foarte potrivit de a mă privi în oglindă.

Cât a durat să scoți cartea? A fost greu?

A durat 9 luni de la prima ciorna până la terminarea desenelor și tipărire. La început m-am entuziasmat că voi avea o carte scrisă de mine, pe care să o pun în bibliotecă și de care copiii mei să fie mândri, dar pe parcurs am întâlnit multe piedici. De multe ori am simțit deznădejde, așa se cheamă sentimentul ăsta.

Am reușit cu greu să găsesc firme care să dorească să facă o precomandă (3 luni a durat acest proces), iar pe ultimii 3 parteneri i-am gasit, cu mare noroc, exact cu 3 zile înainte să tipărim cartea. Pentru că nu am vrut să asociez imaginea unei cărți pentru copii cu orice partener (ex. care vinde mâncare nesănătoasă sau lapte praf). De exemplu, cei de la „Orășelul cunoașterii” au fost foarte bucuroși să ne ajute, spunând că vor să dea și ei astfel ceva înapoi comunității: iubire, precum în titlul cărții.

[„Dacă te duceai la tata, te rezolva.” (tatăl școlarului nostru are o tipografie 🙂 )]

Ana a făcut desenele, apoi am avut nevoie de cineva să le prelucreze și să le așeze în carte într-un mod atractiv. Găsirea tipografiei, contractul, promovarea cărții, totul s-a făcut în timp. De asemenea, am avut un sprijin enorm și din partea mamei Anei.

Cum se vând cărțile?

Greu. Am un site pe care am pus descrierea cărții, câteva imagini din carte, testimoniale (când alții își spun părerea despre o carte) de la persoane de specialitate (profesori, psihologi, specialiști în parenting), iar prin platforma instalată se poate comanda cartea.

Care sunt costurile pentru o carte?

O carte are mai multe tipuri de costuri. Costurile de tipărire depind de numărul de cărți tipărite: dacă tipărești un număr mic, costul este foarte mare; dacă e o comandă mai mare, costul scade. Depinde apoi de numărul de pagini, de culori (dacă e colorată sau alb-negru), dacă are coperta cartonată, lăcuirea selectivă a girafelor pe copertă iarăși a costat în plus. Mi-am dorit o carte care să arate bine, să fie totul de calitate: calitate text, calitate imagine și grafică, dar și calitatea tipăriturii. Pe lângă costurile de tipărire se adaugă multe alte costuri: graficianul care pune în pagină, drepturi de autor, colegul de la vânzări și marketing, materialele de promovare etc.

În plus, este foarte important să am ajutor în diverse etape ale producției și distribuirii unei cărți, pentru ca eu să am timpul necesar să mă ocup de partea de creație: să mă documentez, să scriu, să citesc povestea copiilor și să am în vedere critici / sugestii, pentru a ajunge la versiunea cea mai bună.

Cartea este și pentru copilași mici mici?

Când scriam, o tot povesteam cu fiica mea care avea puțin peste 3 ani și îl ignoram pe frățiorul ei, care avea 1 an și jumătate, crezând că e prea mic pentru asta. Până în ziua în care el s-a așezat în fața computerului în timp ce îi citeam povestea Mariei și a început să le strige pe cele 2 girafe: Gigiiii, Viviiii. Așa mi-am dat seama că este pentru toate vârstele, iar desenele viu colorate cu siguranță pot crea și alte povești inventate de parinți pe loc, împreună cu cei mici.

Care era meseria ta înainte să fii scriitoare? Există sacrificii pe care le-ai făcut ca să ai această nouă meserie?

Înainte să fiu „mamă și atât”, scriam și implementam proiecte educaționale, predam și un seminar la universitate.  Am făcut facultatea și masterul în științe politice, am lucrat ceva timp și la teza de doctorat, însă nu am reușit să o termin. Mi-a fost greu să le îmbin cu grija și responsabilitățile față de copii, așa că după o vreme, obosită de multiplele roluri, am decis că trebuie să aleg. Cum copiii au cea mai mare nevoie de mine în această perioadă, am decis că vreau să le fiu aproape.

Am facut câteva sacrificii, am renunțat la locul de muncă, dar și pentru că am preferat să petrec timp cu copiii mei. Așa că bugetul familiei s-a redus și am fost nevoită să renunț la multe beneficii și a fost greu mai ales atunci când aceste renunțări au vizat și copiii. Însă sper că prezența mea mai multe ore pe zi în viața lor, cu bucuria de a face ceea ce îmi place, să ne folosească pe termen lung.

Când ai timp să scrii, fiind și mămică?

Scriu tot timpul, câte un rând, două, nouă… apoi le refac. Uneori scriu doar idei pentru cărți viitoare și le las la copt. Unele cresc într-un aluat bun de copt, altele rămân acolo pentru mai târziu. Uneori scriu doar în minte, în orele în care adorm copiii, după care merg la calculator și scriu ce îmi amintesc.

De ce tocmai povestea asta și nu alta?

Asta e o întrebare foarte bună. Am multe povești în așteptare. Acum 2 ani am pus pe blogul meu una cu o lanternă roșie, în care le povesteam copiilor despre energia electrică, despre economisire, împărțirea resurselor comune… Deși povestea a plăcut, simțeam încă nevoia să schimb stilul acesta al meu, de a explica precum o profesoară, nelăsând copiii să își imagineze și să descopere și ei printre rânduri. Așa că a ramas pe raftul virtual, căci doream să schimb un pic abordarea. Apoi am scris povestea cu albinuțele, desenată de o fetiță din județul Alba, însă am întâmpinat probleme cu primirea desenelor în timp util, așa că pur și simplu s-a întâmplat ca la proiectul cu girafele să ne sincronizăm mai bine cu textul și ilustrațiile.

Plănuiești o continuare a poveștii cu girafe?

Desigur. Am mai multe cărți în lucru, dar chiar acum lucrăm la volumul al doilea din această serie de povești, care se va numi (și vă spun asta în premieră) „Sunt chiar aici, lângă tine”. Aveam deja povestea scrisă într-o primă ciornă, o tot citeam Mariei, aveam și vreo 15 titluri și simțeam că niciunul nu e titlul potrivit. Acest titlu care se potrivește cel mai bine cărții e o idee care mi-a venit în timpul conferinței „Disciplină fără dramă” a Dr. Tina Bryson, când se vorbea despre creierul copiilor.

Cum te-ai simțit în mijlocul nostru, la Școala și Grădinița Explore 100?

Nu pot spune în puține cuvinte cum m-am simțit aici, pentru că a fost o combinație de emoții de tot felul. M-am simtit așteptată, apreciată, fericită că sunt în mijlocul vostru, bucuroasă să vă văd atât de curioși, cu întrebări atât de pertinente, ca în fața unor jurnaliști experimentați. Și mai ales, fericită să văd că vă place la școală, că veniți aici cu drag, că sunteți văzuți, auziți, respectați. Vă mulțumesc mult!

Si noi multumim Mihaelei pentru interviu, pentru amabilitate si autografe, pentru apropierea calma si jucausa! Te asteptam cu volumul 2!