Îmbrățișări de pisică

Andreea, autoarea desenelor cu iepurași de la povestea despre cum se înmulțesc iepurașii, a desenat ieri un portret de fată cu pisici pentru prietena ei, Ellen. Mintea mea nu a putut să doarmă pe la 4 dimineața când am văzut desenul, așa că printre niște runde de alăptare până la trezirea copiilor, am scris o parte dintr-o nouă poveste. O poveste despre o fetita care tanjea după imbratisarile parintilor ei, care o imbratisau insa cu masura, ca sa nu se invete, și găsește căldura și dragostea din îmbrățișări în lumea pisicilor.

E toată scrisă undeva în minte și abia aștept să o aștern pe hârtia aceasta virtuală.

Andreea, ce zici?

Îmbrățișări de pisică 

A fost odată ca niciodată o fetiță pe care o chema Ellen. De când se născuse, Ellen a fost găzduită în camera sa mare, roz și plină de jucării de pluș, de păpuși de toate formele și mărimile, cu pereții desenați cu personaje de tot felul. La început Ellen se speria de ele. Pe când era bebeluș și începea să  plângă de foame, sau de sete sau pur și simplu pentru că voia să stea mult în brațele călduroase ale părinților ei, uneori tatăl sau mama luau câte o păpușă și o mișcau deasupra capului ei. Spuneau tot felul de lucruri de neînțeles pentru Ellen, cum ar fi:

• Uite, Ellen, e chiar Barbie! Nu mai plânge pentru că Barbie vrea să se joace cu tine. Uite ce frumoasă e Barbie. 
• Sau uite, Ellen,dacă te simți rău doctorița Plușica vine și te face bine.

Și mama și tatăl îi zornăiau lui Ellen tot felul de păpuși prin fața ochilor, ba mai cântau și ei cântece din desene animate, încât pe Ellen ajunsese să o doară și capul.  

Ellen plângea și mai tare, indiferent câte păpuși scoateau mama sau tatăl din cutia plină.

Oare de ce le e greu să înțeleagă că eu vreau doar în brațele lor calde, se gândea Ellen. Oare ei nu văd că păpușile acestea sunt reci și tari? Oare ei nu înțeleg că eu am nevoie de îmbrățisări pufoase și calde ca laptele?

Ellen tot plângea și plângea, mama și tatăl se tot plângeau că nu mai știu ce să îi facă lui Ellen. Că nimic nu o mulțumește. Uneori, când o mai luau în brațe și Ellen se lipea de ei ca un plasture și adormea, mama sau tatăl nu înțelegeau de ce s-a liniștit.

• Cred că din poziția asta a văzut-o mai bine pe Elsa de pe perete. Poate ar trebui s-o mai ținem cu fața la Elsa.  
• Ba să îi cumpărăm o păpușă Elsa mai mare, poate se joacă cu ea.

Și la următoarea criză de furie și plâns, pentru că Ellen acum avea des astfel de crize, apărea în decor o Elsa mare care dansa și cânta. Ellen o arunca cu putere, ba se ducea la ea și îi rupea mâinile și picioarele.

• Nu știu ce să ne mai facem cu Ellen. Se plângeau mama și tatăl prietenilor lor. Orice îi luăm nu îi place.

Părinții lui Ellen n-o prea luau în brațe. Auziseră ei de la bunicii lui Ellen că dacă o învață în brațe ea va sta numai în brațe și atunci ei nu vor mai putea pleca la servici. Așa că și-au propus să o învețe de mică cu înlocuitori ai lor.

• Va fi un copil independent! își spuneau ei cu mândrie.

Însă ceva nu părea să fie în regulă cu independența lui Ellen. Doar că ei nu știau ce.

Într-o zi frumoasă de toamnă, pe când se plimbau prin parc toți trei, Ellen a întâlnit o pisică. Nu văzuse pisici decât prin cărți, așa că  a alergat spre ea să o atingă. Era curioasă ce fel se simte blana de pisică pe degete.

Pisica era atât de prietenoasă încât Ellen și pisica au ajuns să se îmbrățișeze. Ellen era foarte fericită. Corpul cald al pisicii o încălzea și îi simțea inima ei mică bătând cu putere.

Cred că pisica mă iubește, își spuse Ellen. Îi bate inima exact cum îmi bate mie când mama sau tatăl mă iau în brațe. Repede, repede și cu putere, cu speranța că mă vor ține mult în brațe. Și e așa caldă și pufoasă… E prietena mea.

-Mami, tati, o pisică! S-o luăm acasă!

Mama și tatăl ei alergaseră într-un suflet spre Ellen. În timp ce se apropiau, pisica o lingea pe față pe Ellen iar ei se albiseră ca varul de frică și dezgust.

• Vai, Ellen! Dă-i drumul pisicii! E plină de purici! zise mama
• Și de microbi! adăugă tatăl.
• Dacă ai ști câte boli poartă pisicile! continuă mama dintr-o suflare.
• Dar e prietena mea, îndrăzni Ellen să spună, după ce primele ei vorbe nici nu fuseseră auzite.
• Oamenii sunt prieteni cu oameni! îi spuse tatăl pe un ton autoritar. Nu cu pisici! Pisicile sunt animale. Stau la zoo, în parcuri, în locuri special amenajate.

În zadar încercă Ellen să își convingă părinții să adopte pisica în familia lor. Tatăl se arătă neînduplecat. Iar mama se gândea că la câtă muncă are de făcut, grija pisicii îi mai lipsește. Să spele și să curețe după ea.

De atunci, Ellen urmărea toate pisicile prin parc, pe stradă, pe garduri, pe acoperișurile caselor, le aducea mâncare pe furiș sau le lăsa câte o jucărie zornăitoare de pe vremea când era și ea bebeluș.

• Când o să crești mare și o să ai și tu casa ta, îți vei putea lua și tu o pisică să ai grijă de ea, îi spunea mama ca să o consoleze. Atunci vei vedea ce înseamnă responsabilitatea unei pisici.

Dar Ellen nu era deloc consolată. Adică aici nu e casa mea, se gândea ea? Și dacă nu e casa mea eu de ce stau în ea?

Și tot așa Ellen era din ce în ce mai tristă. De fapt când tristă și gânditoare, când tristă și în crize de furie. Voia să iasă mult în parc, iar când părinții erau la servici și ieșea cu bona, Ellen îmbrățisa toate pisicile pe care le întâlnea.

Consumul de lapte crescuse în familia ei, pentru că Ellen pleca mereu afară cu câte o sticlă de lapte și un castron cu care hrănea pisicile. Și copilăria ei a fost plină de îmbrățisări de pisică.

Mama și tatăl veneau seara de la serviciu și îi aduceau lui Ellen mereu câte o surpriză, sperând să o vadă mai veselă.

• Uite, Ellen, ți-am adus o pisică de pluș albă. Sau uite, Ellen, ți-am făcut o rochie nouă cu pisici. Sau uite, Ellen, ți-am luat un set nou de lego cu multe pisici! Poți construi o casă cu acoperiș mare pe care să stea pisicile. Sau uite, Ellen, am cumpărat un CD cu pisicile aristocrate să îl vedem împreună.

Ellen nu înțelegea de ce părinții ei, care păreau oameni inteligenți, mergeau la serviciu îmbrăcați foarte frumos, cu niște serviete negre și impunătoare și păreau a fi respectați de cei din jur, ei bine,…  ea nu înțelegea de ce ei nu pot să priceapă că o pisică de pluș sau una din plastic, sau 1000 de pisici la televizor sau 20 de rochii cu pisici colorate nu puteau să țină loc de o pisică adevărată, caldă și pufoasă, cu inimă care bate puternic, cu dragoste.

Anii au trecut și Ellen a crescut. A făcut 18 ani și acum se chema adult. Părinții ei erau foarte bucuroși pentru că Ellen intrase la facultate. Chiar dacă ei visau altceva, Ellen a ales, ce altceva decât  Facultatea de Medicină Veterinară. Și nu înțelegea nimeni de ce Ellen alesese o facultate dintr-un oraș îndepărtat, unde Ellen avea să aibă camera ei, la cămin.

Va urma

Citește și Clara și florile de mac