Gata! Nu mai ești bebeluș!

Aseară Maria s-a așezat în scoica de bebeluș. Cea care se folosește până la 6 luni. Chiar dacă ea are 3 ani și 6 luni. Cred că de când a apărut Mihai în viața ei, adică de un an și 10 luni, a stat mult mai mult în scoică decât atunci când chiar avea nevoie să stea în primele 6 luni.

Pentru că, bineînțeles, în ultimul an și 10 luni ea a fost un bebeluș asumat, mereu mai mic decât Mihai sau decât bebelușii vecinilor mai mici decât Mihai. Bebelușul suprem. Bebelușul veșnic.

Venisem după un drum lung. Ea nu dormise pe drum. Voiam să zac într-un pat, dar nah…Nu pot să zac când am un toddler și un bebeluș în casă.

Cum spuneam, s-a așezat în scoică și a început să oaaaaaaaacăie ca un bebeluș:

– Ooooooaa! Oaaaaaaaaaaaaaaa!

Pretind că am dopuri în urechi.

– Ooooooaa! Oaaaaaaaaaaaaaaa!

Mă uit în zarea de dincolo de pereți.

– Ooooooaa! Oaaaaaaaaaaaaaaa! Mami, spune: Un bebeluș plânge și are nevoie de mămica lui să îl ia în brațe? îmi ordonă bebelușul neînțeles din scoică.

Sigur, așa făcusem altădată. Ne jucasem de-a bebelușul, o luasem în brațe, îi oferisem alinare, acceptare, dragoste, mângâiere, orice avea nevoie.

Acum însă aveam o durere cruntă de spate. Îi pasez lui tati jocul.

Tati, vrând nevrând intră în joc.

-Un bebeluș plânge și are nevoie de tăticul lui să îl ia în brațe?

– Nuuuuu! De mămica lui! Oaaaaaaa! Oaaaaaaaaaaaaaaaa!

Tati mai bagă o fisă! Același răspuns.

Mă duc, o iau în brațe, joc rolul și cum nici nu mâncase, zic hai că poate rezolv și cu mâncarea. Voiam să mănânce ceva de seară și să merg cu ea la culcare.

Doar că lucrurile nu sunt atât de simple. Bebelușii mănâncă țiți, iar ea de-abia ar aștepta un astfel de festin. Profit de faptul că mă ține bine în brațe și schimb rolurile. Încep eu să oaaaaacăi ca un bebeluș și vorbesc cu mămica mea.

Intră rapid în rol. Îmi dă ea mie țiți. Mă mângâie, mă alintă, mă întreabă ce vreau, mă consolează și se duce în sfârșit să mănânce că “i s-a terminat laptele și trebuie să facă lapte.”

Revine, mă mai mângâie, mă mai alăptează, merge iar să mănânce să facă lapte îi mulțumesc și îi zic că vreau să mergem să mă culce.

La culcare continuă jocul cu bebelușul. Dar decid să fiu un bebeluș 100%. Să vorbesc doar în limba bebelușească.

Așa că fac oaaaaaaaaaaaaaaa oaaaaaaaaaaaaaaaaaa și ea mă tot întreabă:

– Ce vrei? Ce vrei? Vrei țiți? Ce vrei?

Eu fac în continuare oaaaaaaaaaaaaaaaa oaaaaaaaaaaaaaaaaaaa mai lung sau mai scurt, mai cu aplomb sau mai cu nervi, mai de foame, mai de sete, mai de dor de codrul verde.

Ea începe să vorbească cu mine pe tonuri din ce în ce mai ridicate până la țipete.

– Ce vrei? Ce vreeeeeeeeeeeeeeei? Spuneeeeee…. ce vrei?

Îmi ies nițel din rol și  îi explic că bebelușii nu știu cuvinte, ei doar zic oaaaaa oaaaaaa și părinții trebuie să ghicească ce vor: poate le e foame, sete, somn, poate au scutecul plin, poate vor în brațe etc.

Revin în rol:

-Oaaaaaaaaaaaaaa! Oaaaaaaaaaaaaaa!

– Ce vrei? Spune-mi ce vreeeeeeeeeeeeei!
– Oaaaaaaaaaaaaaaaa!

-Nu! Nu mai ești bebeluș! Mi-e greu cu tine!

Oftează

-Mi-e greu cu tine! Nu mai ești bebeluș! Gata!

Dă decretul ieșirii din bebelușenie!

Ies că n-am ce face și îi zic:

– Uite așa e și cu mamele care au bebeluși mici, mici. Sau cu tații. Le e greu la început. Dar apoi învață. Nu au nici un buton pe care să apese și să zică: Gata! Nu mai ești bebeluș!

Mă mângâie, mă consolează, mă pupă și mă ține strâns în brațe. Nu îmi dau seamna dacă în calitatea mea de bebeluș sau de mamă căreia i-a fost greu cu doi bebeluși.

E greu să simți greul.

Citește și Frații- câtă imitație, câtă empatie

Fotografie- Copyright D’Alex Photography