Fratele mai mic

Când s-a născut Mihai, am plâns pe drumul spre casă de la maternitate. Cred că abia atunci simțeam ce e cu depresia post-partum. Plâng și acum când îmi amintesc momentul ăla. Erau atâtea mii de sentimente și gânduri amestecate care se loveau unele de altele. Simțeam că nu am fost corectă cu Maria, că nu am întrebat-o dacă vrea un frate, că nu ne-am gândit la ea, că nu voi ști cum să gestionez situațiile tensionate între ei.

Mă simțeam vinovată față de Mihai. Simțeam că îl țin în brațe cu teamă de reacția ei. Simțeam că nu îl țin în brațe cu aceeași bucurie, cu același entuziasm și cu aceeași emoție cu care o ținusem pe ea. Ci pe lângă sentimentele astea frumoase, se înghesuise un mare sentiment. De frică. Frică de ea, de mine, de noi. Cele 3 zile de la spital în care am fost doar eu cu el au fost foarte frumoase. Dar drumul spre casă m-a pus față în față cu frica. Și aș fi plâns fără să mă opresc câteva zile.

M-am oprit când am intrat în casă. Am zâmbit forțat și m-am simțit iar ciudat când Maria nu mi-a sărit în brațe, când ea aproape că nu m-a văzut. M-am simțit pedepsită, tratată cu indiferență, îndepărtată. Fusese “pregătită” de bunici și prieteni să-i facă lui Mihai o primire nemaipomenită așa că se concentrase aproape robotic pe asta. Scrisese pe tablă Bun venit, Mihai!  și  s-a repezit să-l ia în brațe și să-l pupe, să-l mângâie.

Apoi au urmat crizele ei de gelozie și furie: zilnice, groaznice, tragice, devoratoare de inimă de mamă, cultivatoare de îndoială, frici, remușcări.

Ajunsesem să adopt strategii, care au fost bune atunci și sunt bune și acum, de a mă raporta mult, aproape exclusiv la nevoile ei. Zic că au fost bune pentru că fără ele simt că ar fi fost mult mai rău. Ajunsesem să nu mai răspund îngrijorată sau panicată la nevoile lui Mihai în timp ce ea ar fi urlat că are și ea acele nevoi fix în același moment și încă unele în plus. Trăgeam întâi aer în piept și înainte să sar ca arsă să-l ajut pe Mihai cu ce are nevoie o întrebam pe ea ce crede că are Mihai nevoie și cum putem să îl ajutăm. A fost bine, s-a simțit integrată în viața noastră de 3, au fost mai puține crize, mai mult sprijin, s-a simțit utilă și provocată să identifice și ea nevoile altor persoane decât ale ei.

De ce zic că a fost bine și că acum nu mai este?

Pentru că Mihai face în câteva zile 2 ani iar eu am continuat cu aceleași strategii până acum. Nu exclusiv, însă de foarte multe ori, încercând să rezolv multele crize de gelozie ale Mariei, am încercat să privesc lucrurile preponderent prin ochii ei. M-am centrat pe gândurile și nevoile ei în primul rând.

La început asta era ceea ce trebuia să fac. Mihai era bebeluș și activitățile sale majore erau să mănânce și să doarmă. Așa că era logic ca atunci când eram cu ei trei să îi acord ei mai multă atenție.

Însă atitudinea asta a ajuns să îmi intre în reflex. Mergeam spre bunici cu mașina și de fiecare dată pe drum îi arătam Mariei avioane, păsări, copaci, o casă mai colorată,  un cal, o cireadă de vaci, un curcubeu. Și mi-am dat seama că reflexul meu era să zic:

• Uite, Maria!  Un elicopter, o barză, o oaie, un câmp cu maci, un om de zăpadă!

Nu spuneam: Ia uitați, copii! Sau Uite, Maria alternativ cu Uite, Mihai!

Și la un moment dat Mihai nu a mai fost bebelușul care dormea în scaunul de mașină, a fost și el un copil atent la ce era în jurul lui.  Și m-am trezit că eu ziceam: Uite, Maria  și Mihai întorcea capul să vadă și el. Încetul cu încetul am ajuns să îl integrez și pe el în vorbele mele, să conștientizez că a crescut și să îi acord atenție similară cu cea primită de Maria.

Am continuat să “tratez” gelozia Mariei cu tot felul de povești cu frați inventate pe loc în funcție de tema zilei sau mai bine zis, în funcție de suferința zilei. Și evident toate poveștile erau pentru Maria, pentru că ea era cea geloasă. De când Mihai a făcut un an doarme cu tati, iar eu plec cu Maria la culcare, citim și inventăm povești.

Ne-a auzit și Mihai vorbind sau spunând povestea cu Gigi și cu Vivi sau cu alte personaje, dar cum el vorbește destul de puțin și spune câte o silabă din cuvinte sau alte cuvinte pe care le înțelegem doar noi, în mod intuitiv, nu m-am gândit să-i citesc și lui. El nu era cel gelos, deci de ce să-mi treacă prin cap să-i citesc. Pentru el erau, desigur, alte povești.

Așa că aseară, în timp ce mă uitam cu Maria la o versiune intermediară a bunului de tipar al poveștii cu girafe și o citeam a mia oară, Mihai a urcat repede lângă noi și a început să pună degetele pe ecran și să recunoască personajele. Și să strige entuziasmat: Gigiiiiiiii, Viviiiiiii!

Văzuse și el personajele în timp ce eu îi arătasem Mariei desenele minunate ale Anei, artista de 13 ani care le desenează, dar cum în mintea mea eu le arătasem Mariei și nu lui Mihai, aveam impresia că doar Maria le știe și Mihai nu.  Nici nu-l mai auzisem vreodată să pronunțe cuvintele astea și le spunea cu un mare entuziasm, așa că m-am apucat să-l filmez și să-l întreb iar și iar cine sunt personajele acelea despre care nu știam că are habar.

Aseară a fost momentul când mi-am dat seama pe deplin cât de atent și de prezent este Mihai în viața noastră și până unde am mers eu cu centrarea aproape exclusiv pe sentimentele și trăirile Mariei.

Știu că greșeala mea vine din frica aia cu care am venit de la spital acum aproape 2 ani și care încă nu mi-a trecut și nici nu știu când o să-mi treacă.

Nu știu nici dacă Maria îmi simte fricile și mi le hrănește atunci când îmi zice frecvent că în borcanul zilnic al supărărilor ei este faptul că are un frățior.

P.S. Cartea pe care o pregătim se cheamă Te iubesc, orice culoare ai avea! și este o carte despre rivalitate între frați și cum putem transforma rivalitatea în dragoste, despre conectare, despre dragoste necondiționată, despre acceptarea celuilalt și acceptarea propriei persoane, despre educație cu blândețe. Ne dorim să apară în luna martie și ne-ar fi de folos orice sprijin pentru a acoperi costurile de tipărire. Dacă aveți vreo propunere care să ne ajute vă rugăm să ne scrieți la crestemoameni@gmail.com

Citește și Gelozia între frați și exprimarea sentimentelor

Desen- Ana Stinghe, din cartea Te iubesc, orice culoare ai avea!