Domnișoara învățătoare e un monstru!- o carte despre empatie și nevoia de a fi văzut

Domnișoara învățătoare e un monstru! Ba nu, nu sunt.(scrisă și ilustrată de Peter Brown, tradusă de Editura Arthur în 2017) e una dintre cărțile preferate ale băiețelului meu de 4 ani și jumătate și a fost ascultată cu interes și de sora lui de la 5 ani jumătate și până acum.

Ocazional, copiii mi-au povestit despre momente în care au considerat că educatoarea lor este rea, un monstru, cum ar spune cartea. Și atunci am început să vorbesc cu ei și să îi întreb:

-Dar de ce crezi că ar fi rea? Ce a făcut? Sau ce a zis? Și de ce a făcut/ zis lucrul acesta?

Și atunci ei începeau să povestească:

– Păi i-a zis nu știu cui că dacă nu face x atunci îl trimite la grupa cealaltă, etc.

– Dar ce făcea X?

– Păi era cățarat nu știu unde, undeva unde nu avea voie și era să cadă/ a căzut.

Și tot așa sunt tot felul de situații pe care le luăm la puricat.

Și concluzia este mereu aceeași: că doamna educatoare e și ea om și îi este și ei greu, pentru că sunt mulți copii (vreo 30) și ea e una singură și are nevoie ca ei să o asculte și să respecte regulile pentru siguranța lor, pentru că ea e responsabilă la grădiniță dacă li se întâmplă ceva rău. Și că ea are nevoie de ajutor, mai ales de la copiii mai mari pentru a reuși să facă împreună activitățile frumoase și jocurile pe care le joacă la grădiniță.

Ei bine, cartea aceasta despre care povestesc aici este perfectă pentru a ilustra ceea ce le explic în acele momente copiilor. Eroul cărții este Robert, alintat Bobby, un băiat jucăuș care pune uneori în zbor avioane de hârtie prin clasă în timpul orei, distrăgând atenția colegilor săi, spre disperarea domnișoarei Kirby care îl atenționează cu un strigăt. Nu are sonor cartea :), ar fi fost interesant să fie și o versiune audio, cert e că vorbele domnișoarei Kirby sunt scrise mereu cât capul motanului cu litere mari de tipar, ceea ce în traducere vizuală ar însemna că distinsa domnișoară cam țipă, nene :).

Acum să ridice mâna sus și piatra 🙂 acel părinte care n-a țipat niciodată la propriul copil. Știu că există și îi felicit, însă știu că procentul celălalt e și mai mare. Și dacă e greu să facem asta cu propriul copil, nu pot să îmi imaginez cum le-o fi cadrelor didactice. Desigur, nu vorbesc aici despre cadre didactice care abuzează copiii verbal etc, ci strict despre acelea, care, uneori, precum distinsa domnișoară Kirby, își mai pierd cumpătul uneori și dau sonorul la maxim. Copiii au un fel de aparat de măsurat decibelii integrat în corpul lor și detectează energia fiecărui ton mai ridicat, așa că e foarte ușor să eticheteze adulții din jur ca monștri, răi etc.

Revenind la poveste, Bobby, eroul nostru, care o considera pe domnișoara Kirby un monstru pentru că tuna sau fulgera sau îl priva de pauza pentru că ar fi aruncat avioane prin clasă în timpul orei, merge într-o zi în parc pentru a se relaxa și a uita de problemele sale cu monstrul de la școală. Numai că, surpriză, în parc se întâlnește chiar cu …monstrul care purta cu grație o pălărie.

Și aici începe aventura celor doi, la finalul căreia monstrul se umanizează în ochii lui Bobby. Bobby salvează pălăria domnișoarei Kirby primită de la bunica ei scumpă și dragă, o privește pe aceasta într-un moment de fericire, cei doi ajung să măcăne împreună cu rațele de pe lac și în final escaladează niște stânci până ajung la locul preferat al lui Bobby pe care acesta își dorește să i-l dezvăluie.

Copiii cititori observă că în timpul aventurii celor doi fața domnișoarei Kirby se modifică și prinde aceeași culoare cu cea a lui Bobby. Monstrul dispăruse, dar nu pentru că ar fi fost al om în loc, ci pentru că Bobby se conectase emoțional cu ea, o văzuse vulnerabilă, o văzuse fericită și o văzuse jucându-se.

Așa că dacă vă simțiți uneori verde precum domnișoara Kirby, rețeta din cartea aceasta pare să funcționeze: vulnerabilitate, conectare emoțională, împărtășirea bucuriei, manifestarea aprecierii (Ești eroul meu, i-a spus domnișoara Kirby după ce i-a prins pălăria.)

Vă mai amintiți sentimentul pe care îl aveați la școală când profesorul spunea:

-SCOATEȚI O FOAIE DE HÂRTIE?

Ei bine, domnișoara Kirby, cocoțată în locul special al lui Bobby, a scos din geantă o foaie de hârtie și i-a dat-o acestuia să-și facă un avion de hârtie pe care să-l lanseze în teren deschis. Și aici aș fi văzut-o deja transformată în zână pentru că toate cadrele didactice care își cunosc copiii cu interesele și bucuriile lor.

O mențiune specială aș face aici pentru prezentarea autorului de la finalul cărții.

Acesta și-a făcut un portret de monstru ca al domnișoarei Kirby, cu un mesaj numai bun, iar noi povestim când ajugem acolo despre momentele în care fiecare dintre noi am fost monștri cândva. E un exercițiu de sinceritate foarte bun, făcut ca joc și ajută mult relația între copii și părinți. Discuția poate fi mai vastă: despre cum am ajuns să fim monștri, ce nevoi neîmplinite aveam atunci, cum am reușit să redevenim oameni, ce ne-a ajutat etc.

Cartea este cu un text minimalist, pe alocuri în stilul benzilor desenate, însă cu ilustrații extrem de expresivă. Este o carte care se citește reflexiv, prin observație ghidată a copilului de către adultul cu care o citește. O joacă de-a monștrii la final face toată distracția.

Închei prin faptul că am simțit această carte ca fiind despre empatie și nevoia de a fi văzut. Atât Bobby cât și domnișoara Kirby au nevoia de a fi văzuți și auziți, iar în final ajung să empatizeze cu celalalt, ceea ce e minunat. Mi-aș dori să vă gândiți la această carte în anul școlar care urmează și copiii, părinții și cadrele didactice să se facă toți văzuți și să empatizeze cu cel/cei pe care îi au în față.

Am păstrat cireașa de pe tort pentru final. Am găsit un film pe youtube cu 3 domni haioși care citesc cartea aceasta genial. Nu știu dacă sunt actori, dar sunt geniali. Trebuie neaparat să vedeți filmul. 🙂

Practic ei nu se limitează la a citi cartea, ci o dramatizează, improvizând și introducând din textul subteran al acestei cărți, cel care stă dincolo de textul minimalist. Repet, sunt geniali. O să-mi pun filmul ăsta într-o zi tristă. :).