Am decis sa crestem impreuna cu fiica noastra!

Mi-am petrecut vacantele  inconjurata de sase veri mai mari decat mine, care mi-au creat cele mai frumoase amintiri! Am stat pe ulita cu copiii, am mers la camp cu bunicii, am mancat legume direct din gradina si dormeam la pranz in livada de meri.  M-am distrat copios in copilarie, am jucat si frunza in curtea scolii, am fost si in tabere de vara, am facut si schimb de experiente cu copii de la 600 km distanta de orasul meu. Imi amintesc cu exactitate fiecare moment, din ziua in care am implinit 3 ani, pentru ca de atunci a fost o distractie continua. Cu toate astea, lipsa tatalui natural, grija permanenta a mamei de a ma creste corect si preocuparea familiei de a nu o lua pe cai gresite, m-au facut sa imi doresc din totdeauna propria mea familie, tocmai ca sa fiu lasata in pace si necontrolata la orice pas. Asa ca, din aceasta dorinta arzatoare si nebuneasca, m-am casatorit la o luna dupa ce am implinit 21 de ani, si pana sa ajung sa implinesc 22, deja nascusem o fetita tare micuta, negricioasa si pletoasa 🙂 . Cu toate cele 9 luni de acomodare cu privire la schimbarea ce ne astepta, le citeam din priviri ingrijorarea, iar din spatele zambetelor crispate auzeam sintagma “cum un copil va creste alt copil?!” Asa a si fost, la cei 22 si 24 de ani, nimeni nu se astepta  sa crestem o fetita fericita.

N-am avut instinctul sa plang de fericire in momentul nasterii, eram doar usurata ca am scapat de dureri si ca ea era sanatoasa. La prima noastra intalnire n-am incercat sa aflu daca o alaptez corect, nu stiam ca ar conta. Din fericire, mama mea m-a ajutat enorm, pe parcursul celor 5 ani deja trecuti de atunci, conformandu-se cu toate cerintele mele si indeplinindu-le intr-o masura rezonabila.

Ce consider ca am facut diferit fata de ce as fi facut daca nasteam mai tarziu?! Pai cred ca am fost relaxata. Tot timpul. Nu m-am plans de noptile pierdute, eram obisnuita cu acestea fiindca nu pana de mult le pierdeam oricum aiurea. Nu m-am inspaimantat la prima otita facuta la 6 luni, fiindca nu stiam care pot fi consecintele, nici  la varicela de la 2 ani jumate, la cazaturile de pe canapea, sau ca am surprins-o la 8 luni cand punea pe limba incarcatorul de la mobil, nedandu-mi seama de ce tresarea (recunosc ca nu stiu medicina si nici nu vreau sa invat, asa ca in primii 2 ani am dus-o in paralel atat la pediatrul său cat si in sistem privat, pentru a compara alternativele).

Am invatat sa ne luam toate masurile de precautie, apoi, ne-am hotarat sa ne continuam viata si sa nu renuntam la obiceiurile si tabieturile noastre, dar nici sa ne contrazicem cu privire la cum ar fi mai bine sa o crestem. Am decis sa crestem impreuna cu fiica noastra! De aceea, si prima ei vacanta a fost pe cand avea 3 luni (pe atunci cu avionul; la 1 an si ceva  am facut primii 800 km cu masina, iar la 3 ani ponta primii 2200 de km din viata ei).

Nu mi s-a parut ciudat sa o cresc in apartament alaturi de un caine de 60 kile, sa o las sa doarma la bunica inca de la 3 luni, avand pisica in casa; sa iesim cu prietenii ori de cate ori se ivea ocazia, sau la 9 luni cand am plecat in singurul weekend la munte fara ea.

Nu a contat pentru noi ca adormea la ore tarzii, prin masina, pe canapelele prietenilor nostri, sau te-miri-unde prin casa. Oriunde plecam,  o luam cu noi. Nu ascultam  sfaturile oferite in mod gratuit de catre alte mamici de prin parcul de langa bloc care ma atentionau repetat ca scot copilul fara caciula in luna octombrie (desi la stiri inca mai spuneau ca era plina plaja din Vama Veche), sau ca o dau prea tare in leagan, sau ca o las de-a busilea pe asfalt, ori ca baga frunze in gura, ca o las sa invete sa mearga in espadrile cu talpa textila in loc sa ii dau incaltari cu talonete, ca are paranteza intre picioare si ca ar trebui sa-i fac nu stiu ce tratamente.

Sa fi fost inconstienta, desi aceste situatii nu au creat repercursiuni?! Sau sa fi fost noroc?

Am preferat sa incerce pe pielea ei, si sa o las sa decida ce ii e bine si ce nu. Nu exista animal de care sa se teama, pisica dupa care sa nu alerge acum prin parc, caine pe care sa nu il dragaleasca dupa ce-i intreaba stapanul daca musca, nu si daca i se da voie sa il atinga. Asa cum am preferat sa ii ocup tot timpul petrecut cu mine, stand afara, luand la picior toate parcurile din Bucuresti, sarind peste somnul de pranz; sa iesim primavara in ploaie, sa isi juleasca genunchii prin copaci, sa cada cu bicicleta, sa stea ore-n sir in piscina facand sarituri in nestire, sa stea in cada pana i se raceste apa, sa nu manance daca n-are chef, ori sa haleasca un ‘aperitiv’ dulce inaintea mesei.

Nu am pierdut timp invatand-o sa-si scrie numele, sau mai stiu eu cate poezii,  nici nu am fortat-o sa se imbrace singura, sa rezolve puzzle-uri –  ca alti copii de varsta ei, sa se inchine cand trece pe langa o biserica, sau sa zica ‘noroc’ cand cineva stranuta. Isi cunoaste in detaliu corpul, asa cum il cunoaste si pe al meu, stie diferentele dintre sexe, cum sunt adusi bebelusii pe lume, stie si ca iubirea este neconditionata  si ca in spatele nationalitatii si a etichetelor se afla oameni cu aceleasi drepturi in a exista,  si ca de fapt nu este dreptul nimanui sa judece. Am invatat-o in schimb, sa fie fericita. I-am aratat realitatea noastra. Nu vreau sa fie duplicitara ci doar sa se adapteze fiecarei situatii. Nu vreau sa o indrum spre o cariera ci sa-i aduc la cunostinta toate posibilitatile.

Imi place de mor cand la finalul zilei ma intreaba ce aventura ne asteapta maine, timp in care ma gandesc cat de strasnic m-am distrat chiar eu astazi, si ca nu-mi pasa ca a trecut demult de ora de culcare!

Oh, dar cate as mai avea de povestit, si cate chestii as mai schimba…si cate lucruri imi doresc sa mai invat!! Sunt convinsa ca multe persoane nu-mi vor fi in asentiment cu cele povestite, oricum nu este ceea ce caut, dar am preferat sa  impartasesc cu sinceritate modul meu de a-mi creste copilul, fiindca nu as schimba nimic din trecut, fiindca fiecare greseala a fost constructiva si fiindca nu imi pare rau de nimic. In plus, ma amuz teribil sa aud in jurul nostru, persoane care spun despre Clara ca este de o politete, empatie, veselie si autonomie iesite din comun,  si ca ar trebui sa ne simtim tare norocosi pentru asta 🙂

Carmen

Fotografie- Copyright D’Alex Photography

De aceeași autoare citește și Full-time job, part-time mama.