Copiii…. noștri?!

Ați cunoscut vreodată acel tip de fetițe, mai apoi tinere fete, care la vederea unui bebeluș se topesc și încep să gângurească și să facă tot soiul de fețe caraghioase, în speranța că respectivul bebeluș le va răsplăti cu un zâmbet dulce și un „gu-gu-gu” de să-l pui pe rană?! Mda, sunt multe născute cu dorința de-a fi mame…. Eu?! N-ai să vezi! Fugeam de toate rudele și cunoștințele cu copii mici, de-ai fi zis că mă fugărește vreun animal sălbatic.
Totuși, când Universul mi-a oferit șansa de a întrupa în această lume un suflet, subconștientul meu a reacționat într-un mod surprinzător…. Am devenit acel tip de mamă care trebuie să facă totul perfect. Nouă luni m-am bucurat de fiecare lovitură în ficat, am suportat stoic orice durere, indiferent de intensitate, fără să mă ating de calmante, am acceptat fiecare schimbare, în ciuda disgravidiei severe. Mi-am iubit copilul dincolo de orice cuvinte încă dinainte de a se naște, iar dragostea pe care i-o port transcende timpul și spațiul. Acum știu că ne-am mai întâlnit și că ne vom mai întâlni și sub alte forme relaționale, nu numai mamă-fiică.
Am făcut totul doar cu gândul la copil, încălcând regulile impuse de societate. Am alăptat un timp mai lung decât accepta societatea, am retras-o de la grădi când a spus că nu mai vrea și am dus-o înapoi când mi-a cerut acest lucru, am ales cu grijă alimentele, jucăriile, mediul în care să crească. Am „înghițit în sec” când am fost apostrofată că nu fac bine ceea ce fac și am dat frâu liber instinctului matern.
Evident, nu sunt singura. Majoritatea mămicilor care citesc acum aceste rânduri au făcut (sau fac) la fel ca mine. Dar motivul pentru care vă scriu acum nu este să dau sfaturi de parenting. Deloc, greșeli am făcut și eu, iar dacă aș lua-o de la capăt, cu siguranță aș greși din nou. Facem totul cum credem noi că este mai bine pentru copil. Problema este exact aici, la „cum credem noi”. Experiența noastră de viață, educația primită, exemplele din jurul nostru, sfaturile binevoitorilor… Toți acești factori ne dau convingerea că noi știm ce este mai bine pentru copilul nostru, dar uităm un lucru important: acest copil poartă o identitate diferită, el nu se „contopește” cu părintele care-l crește. Copiii nu sunt niște animăluțe dresabile, care musai să facă cum zicem noi, că altfel ajung niște ratați. Îi chinuim cu meditații, le umplem timpul cu tot felul de cursuri, îi înscriem la zeci de concursuri, facem tot ce face restul turmei, că deh, să nu ne rămână odrasla mai prejos decât colegii.. Și toate astea încă de pe băncile grădiniței…
Vă scriu, dragi părinți, pentru că și eu am fost odată „atrasă” de nebunia „copilului ideal” și pentru că văd în jurul meu copii de grădiniță muncindu-se cu teme, alergând la ore de dans, de muzică, de îndemânare, sporturi diferite…. Orice, dar să nu rămână „de căruță”. Nu contează dacă copilul vrea, dacă copilul poate, dacă copilului îi face plăcere… Contează ce vrem noi, ce vor bunicii, ce vor educatorii, învățătorii, profesorii și mai apoi angajatorii, ce vrea statul, societatea!
Câte suflete nefericite s-au născut din orgoliile unor părinți ? Părinți care, de altfel, au fost bine intenționați, și-au condus copiii spre o carieră de succes, au ajuns acolo unde „trebuiau” să ajungă. De ce oare există atunci medici pentru care actul medical a devenit o corvoadă, în loc de o chemare, de ce există profesori pentru care copilul este doar o pacoste, în loc de un om în devenire, de ce există atât de mulți oameni pentru care activitatea pe care o desfășoară la locul de muncă, oricare ar fi acela, este doar o modalitate de a-și asigura existența?!
De ce ne mirăm că societatea în care trăim este „strâmbă”, când noi o facem așa, zilnic, de când se naște copilul nostru, aducându-ne aportul la o viitoare societate, și mai „strâmbă” decât cea în care trăim?!
De ce nu avem curajul să ne împotrivim acestui val de „trebuie, așa face toată lumea”, să devenim stăpânii acțiunilor noastre, să nu lăsăm alți oameni să ne dicteze ce este bine pentru copiii noștri?
Ascultați-vă copiii, ei știu ce e bine pentru ei. Le hrănim „independența” lăsându-i să plângă până se opresc singuri, pentru că așa auzim la televizor că ne sfătuiesc psihologii la modă, dar nu încercăm să găsim cauza pentru care bebelușul plânge, „ei, e doar răsfățat!”
Le dăm voie să facă ce vor, nu le impunem reguli, le facem toate poftele, toate în numele aceleiași independențe prost-înțeleasă. Întotdeauna regretele sunt târzii și iremediabile. De reguli avem nevoie, dar trebuie să fim atenți la tipul de reguli pe care le impunem.
Este oare corect, să-i impunem copilului mic să fie prietenos cu toată lumea, doar pentru că ne place nouă să auzim „ce copil dulce aveți!”? Este corect să impunem preșcolarului participarea la numeroase activități care nu-i fac nicio plăcere, să-i furăm copilăria doar pentru a arăta că „putem”, că avem un supercopil care „face față” stresului fără nicio problemă? Este corect să-i cerem copilului să participe la olimpiade și concursuri și-n același timp să învețe perfect și la restul disciplinelor, chiar dacă-l vedem „topindu-se pe picioare”, doar ca să demonstrăm ce geniu avem la ușă și ce părinți dedicați suntem?
Este corect să-i impunem copilului ce meserie să-și aleagă, altfel „moare mamițica”?!

Lăsați-vă copiii să crească liberi! Oferiți-le reguli cu dragoste, reguli care să-i ajute să se dezvolte sănătos, dar lăsați-le libertatea de a-și alege singuri calea! Oferiți-le copilărie adevărată, cu joacă, multă joacă, cu iubire, cu natură, cu empatie, cu vise și povești, cu respect pentru sine și pentru cei din jur!

Îmi vine în minte poezia lui Khalil Gibran:

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea
însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.
Puteţi să le daţi dragostea, nu sunt şi gân-
durile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei
de mâine, pe care voi n-o puteţi vizita nici
chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi
să-i faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici ză-
boveşte în ziua de ieri.”

Și asta spune totul!

Diana

Fotografie- Copyright D’Alex Photography