
Țipetele copiilor și gura lumii
Sunt doi ani și 3 luni de când Mihai a apărut în viața noastră și ne-a schimbat tuturor viața în cele mai frumoase și neașteptate moduri.
Dar cel mai mult s-a schimbat viața Mariei, care are cele mai amestecate sentimente față de el. E bucuroasă de fiecare cuvânt pe care îl zice, e bucuroasă văzându-l crescând și văzând că începe să se înțeleagă cu el. Îi e dor de el când nu-l vede, dar dacă nu-l vede mai mult timp parcă revine într-o stare de visare anterioară nașterii lui, în perioada de buric al pământului din care n-ar vrea să mai iasă. Așa a fost acum, cât Mihai a stat la bunici. Îmi zicea că ar fi bine ca Mihai să rămână la bunici.
Așa că în fiecare zi am încercat să o pregătesc puțin câte puțin pentru întoarcerea lui. I-am zis că Mihai sigur abia așteaptă să o vadă, că se uită la fotografiile cu noi de la bunici și le mângâie, că sunt sigură că o va îmbrățișa foarte tare, că ce-o să ne mai bucurăm, că am putea să organizăm împreună o petrecere să sărbătorim că vom fi din nou toți patru, împreună.
Când am vorbit de petrecere, fața i s-a luminat. M-a întrebat dacă va fi cu tort, am zis că da, am luat și tortul, am exersat un cântec nou: Bun venit acasă, bun venit acasă, măi Mihai, pe linia melodică de la Mulți ani trăiască. Și cu inima strânsă visam la îmbrățișări frățești la intrarea lui pe ușă.
Mihai a intrat bucuros, a țopăit, a dansat, a zis non stop mami, tati, Maria, a venit să ne îmbrățișeze.
Maria a urlat. Dar urlet în toată regula. A urlat și a urlat de s-a auzit sigur pe toată strada. Nu știu de unde pot ieși asemenea urlete.
În final, tortul a salvat situația. Dar reacția ei a fost atât de puternică de parcă Mihai se născuse atunci a doua oară. Dar într-un moment și mai greu pentru că acum știa exact câtă suferință îi produce prezența lui.
Ne-am repliat zilele următoare puțin câte puțin. Cea mai mare bucurie a ei a fost că Mihai nu mai mănâncă țiți. Am profitat de șederea la bunici pentru a încheia acest capitol din viața mea, frumos, dar epuizant, dupa aproape 4 ani, unul de tandem si 4 reprize de alăptare pe noapte chiar și la 2 ani.
Maria a ținut să spună cu subiect și predicat faptul că e bucuroasă că Mihai a terminat cu țiți. I-a fost greu să înțeleagă de ce el a mai primit un an în plus față de ea, cu toate explicațiile mele raționale.
Acum, la două săptămâni de la revenirea lui acasă, suntem într-un carusel cu momente de tandrețe și dragoste alternate de momente de furie la cote maxime.
El face tot ce face ea. Se încalță, se descalță, stă pe oliță, se dezbracă, mănâncă etc. Totul mereu- când, cum, ce face ea. O trezește dimineața. O îmbrățișează, își pune capul pe pieptul ei, dar o și pișcă, trage de păr.
Uneori au momente duioase în care se hrănesc reciproc, iar ea îi explică cu un aer de maturitate de ce e bună mâncarea aia, de ce e mai bine să mănânce cu lingura sau cu furculița, cum se numesc ingredientele, cum li se spune în engleză, îi dă un șervețel și îș invață să șteargă masa etc. Momente din acelea frumoase de pus în ramă.
Bineînțeles că el vrea exact acele jucării cu care se joacă ea. Și ea vrea să îi ia din mână orice apucă el. Că doar, bineînțeles, totul e al ei și doar al ei.
Așa am pățit și aseară, când Maria și-a scos de la naftalină o pungă cu figurine în formă de animale, iar Mihai a luat pisica. A fost o luptă pentru pisică, a încercat să i-o smulgă din mână. Eu am insistat că nu e frumos să smulgă din mână și că e nevoie să îi ceară frumos și să aștepte ca el să fie pregătit să i-o dea. Ea nici nu voia să audă. O ținea că e pisica ei și că o vrea. Așa că a început să țipe.
A început să țipe și atunci a început vecina să bată în perete/ podea.
Nu e ușor să îmi păstrez calmul în momente precum acesta. Uneori nici nu reușesc, zic vrute și nevrute în timp ce creierul îmi fierbe încins.
Însă aseară am putut să văd exact cum se pun cărbunii pe foc, cum începe fierberea, ce butoane sunt sensibile în mine.
Când au început bătăile de la vecini, tati i-a zis Mariei:
- Maria, te rog nu mai țipa! Uite, au început să bată și vecinii în perete. Era aproape 8 p.m.
Maria a început să urle și mai tare. Doamne, nu știu de unde pot ieși asemenea urlete. Vecinii le-au auzit în toată splendoarea lor, ca și cum ar fi fost la noi acasă. Stăm într-un bloc extrem de prost izolat fonic. Atât de prost încât noi auzim și când trag vecinii apa la WC, și când trag seara draperia la geam și când dau cu aspiratorul vecinii cu 3 etaje mai jos.
Problema e că atunci când am auzit bătăile doamnei Ticănețu în podea mi s-au activat niște butoane din copilărie. Butoanele cu nu fă aia, nu fă cealaltă, de frica gurii lumii. Și în loc să nu îmi pese, mi s-a încins creierul atât de tare că eram cât p-aci să dau drumul unei rafale de amenințări și condiționări și să îmi iau lumea în cap și să plec.
Nu să stau, nu să fiu empatică, nu să caut soluții pozitive, creative și să rezolv problema. Doar să ameninț și să plec sau să țip și eu, sau să plâng.
Norocul meu a fost că tati venise cu un creier proaspăt, cu un rezervor de răbdare plin și a scos exact la momentul potrivit pe gură:
-Ia să văd Maria, vrei pisica asta de la Mihai. Uite, el nu e pregătit acum. Dar putem face noi doi o pisică. O desenăm și o decupăm și facem o pisică nouă. Ce zici?
Urletele au încetat ca prin minune.
- Vreau și un șoricel! a zis cu vocea diafană, de parcă nici nu ar fi existat vreodată acea creatură care ne plantase urlete până în străfundurile ființei.
Au decupat pisici și șoricei și iepuri și seara s-a terminat bine.
Iar eu am rămas cu gândul la cum să îmi scot eu gura lumii de pe creier.
Sugestii, recomandări?
Citește și Simfonii cu vioară și contrabas. Perioada crizelor de furie
Leave a Reply