Călătoria lui Panda în Nepal

De vreo lună de zile am gândit o poveste inspirată de Maria și sentimentele ei de empatie și generozitate față de copiii din Nepal. Am povestit aici despre cum i-am vorbit Mariei despre cutremur și sper ca povestea aceasta să fie o oportunitate de a-i ajuta pe acei copii, chiar dacă se află la mii de kilometri distanță.

Mi-am dorit să fie o poveste despre empatie, solidaritate, atasamentul si despartirea de lucruri, despre bucurie, despre drag de oameni, despre calatorii cu gândul, despre valori, despre ce ne face fericiti, despre cum putem dărui fericire si zambete.

Despre legături cu oameni pe care nu i-am vazut niciodata, dar care știm că exista.

Despre a darui fără a aștepta nimic în schimb.

Despre vibrații pozitive pe care le transmitem universului. Despre fericire.

În același timp, mi-am dorit să fie o poveste ca o călătorie inițiatică culturală a copiilor în lumea oamenilor din Nepal.

Caut ilustrator talentat, cu dragoste de copii și generozitate pentru a da viață cărții acesteia.

Caut părinți iubitori de povești frumoase care să citească povestea cu copiii și să îmi transmită recomandări pentru versiunea finală a cărții. Vă rog să transmiteți recomandările în comentarii sau pe e-mail la crestemoameni@gmail.com

Mi-aș dori să iasă o carte frumoasă și iubită de copii, iar contribuția părinților la achiziția cărții să fie direcționată către copiii din Nepal și nevoile lor.

Mulțumesc!

Călătoria lui Panda în Nepal

 Capitolul I. Maria și Panda- doi prieteni fericiți

A fost odată ca niciodată o fetiță  veselă și prietenoasă pe care o chema Maria. Ea avea cinci ani și locuia într-un oraș cu blocuri gri și portocalii și parcuri aglomerate. Maria iubea mult animalele, chiar și cele de pluș, pe care le îngrijea și le strângea în brațe de parcă ar fi avut viață. Ea credea că toți oamenii sunt buni și îi iubea și pe ei  la fel de mult ca pe animale. Când se juca prin parc sau când făcea excursii pe bicicletă cu tatăl ei, Maria întreba oamenii pe stradă cum îi cheamă, ce fac, unde merg, de ce sunt triști sau de ce sunt veseli și la despărțire le spunea ceva amuzant. Să îi facă să zâmbească toată ziua.

Cum ar fi:

• Hei, domnule! Eu sunt o varză, tu ești un morcov! Vrei să mergem la balul florilor?

Sau

• Doamnă,  eu sunt un porumbel și tu ești o balenă! Vrei să ne jucăm?

sau…

– Eu sunt un melc, tu ești o buburuză! Vrei să ronțăim cireșe împreună?

Din când în când îi întreba pe cei din jur:

• Mami, ești fericită? sau Tati, ești fericit?

Știa că fericirea e ceva frumos, dar nu știa de unde vine și unde pleacă atunci când pleacă. Așa că dorința ei cea mai mare era să urmărească fericirea, să vadă pe unde fuge, să o prindă de coadă, s-o înmulțească și s-o împartă astfel încât să ajungă tuturor. Să aibă toți oamenii toată fericirea de care au nevoie.  Voia să vadă peste tot numai oameni fericiți, zâmbitori și, dacă se putea,… să și cânte și să danseze în fiecare zi!

Prietenul cel mai bun al Mariei era un ursuleț panda de pluș. Îi spunea simplu, Panda. Și îl hrănea cu bambus imaginar. Panda era un personaj foarte iubit în casa acelei familii. Când fetița abia începuse să vorbească, spunea clar Panda și bambus. Au fost printre primele ei cuvinte.

Capitolul II. Despărțirea

Într-o zi, fetița l-a luat pe Panda în brațe, s-a uitat grav în ochii săi negri de plastic și i-a spus cu un glas moale și trist:

• Dragă Panda, sunt foarte supărată! Am nevoie de o îmbrățișare puternică!
• Ce s-a întâmplat, buna mea prietenă? o întrebă Panda sufocat de strânsoarea îmbrățișării.
• Păi nici nu știu cum să-ți explic! îi răspunse fetița aproape să izbucnească în plâns. Mami mi-a povestit că în Nepal s-a întâmplat un cutremur acum câteva zile.
• Cum adică un cutremur? întrebă Panda nedumerit.
• Nici eu nu știam ce e acela un cutremur, draga Panda! Mami mi-a spus că e un dezastru natural și că uneori se pot întâmpla și astfel de dezastre.
• De ce? întrebă Panda curios.
• Exact asta am întrebat-o și eu pe mami, îi răspunse fetița. Și mi-a spus că atunci când pământul pe care îl avem sub picioare se înfurie, el se zguduie foarte tare și se crapă. Și atunci casele, blocurile și tot ce se află pe pământ se pot strica. Se dărâmă.
• Dar de ce se înfurie Pământul? întreabă Panda cu inima la gură.
• Off, nu știu nici eu, draga Panda. Mami spune că atunci când Pământul se înfurie, din adâncul său se transmit niște vribrații puternice care mișcă plăcile tectonice atât de tare încât scoarța terestră se crapă. Habar nu aveam că se poate întâmpla un astfel de dezastru, draga Panda. Mami mi-a arătat câteva fotografii și m-am înfricoșat.
• Înțeleg că te-a afectat foarte tare ceea ce ai văzut! îi spuse Panda ținând-o de mână pe Maria.
• Da! Erau mulți copii răniți, care au rămas fără case, fără mâncare, fără jucării. Trebuie să îi ajutăm!
• Draga mea prietenă, Nepalul e o țară foarte îndepărtată. Eu nu văd cum putem noi să-i ajutăm tocmai de aici.  Hai mai bine să ne jucăm și să uităm de acest dezastru!
• Nu! Acum chiar nu mă pot juca! Ascultă-mă, te rog! Mami mi-a povestit că acei copii au nevoie de foarte multe lucruri, inclusiv de jucării care să îi  mai înveselească. Să uite de necazurile prin care trec. Așa că mă gândeam că poate ar fi bine să pleci și tu împreună cu celelalte animăluțe de pluș în Nepal.

În timp ce rostea ultimele cuvinte, Maria era cat p-aci să izbucnească în plâns. Plânsese însă cu lacrimi multe înainte de a vorbi cu Panda, atuncî când a luat hotărârea de a se despărți de el, și acum se străduia să își păstreze  hotărârea, oricât de greu i-ar fi fost.

• Eu? Să plec atât de departe? După atâta timp în care ți-am fost prietenul cel mai bun vrei să mă trimiți la capătul celălalt al lumii? îi răspunse Panda îmbufnat, smulgându-se din brațele fetiței.
• Ursulețul meu iubit, mi-ai fost alături de când eram un bebeluș ce abia se ținea pe picioare. Pe pieptul tău pufos am vărsat lacrimi de foame, de sete, de furie și de gelozie de când a apărut frățiorul meu mai mic. Acum sunt mare, am aproape 5 ani, mă împrietenesc cu copiii în parc sau la grădiniță. Nu te trimit pentru că nu te mai iubesc, ci pentru că aș vrea să fie și alt copil la fel de fericit ca mine. Tu ești vesel și sfătos și poți fi un mesager al fericirii!

• Si cu cine vei dormi tu in brațe la grădiniță? Eu mă pregătisem să te însoțesc la grădiniță.
• Panda, drag, îmi va fi în mod sigur dor de tine și te voi purta în sufletul meu. Dar cred că și tu și eu vom fi mult mai fericiți dacă vei merge să înveselești un alt copil. Să-și pună capul mic pe corpul tău pufos. Uite, te fac mic, mic de tot și pe  Panda mic îl pun la suflet. Panda cel mare pleacă în călătorie.

• Off, dar e așa departe…. M-am uitat pe hartă și am văzut că de aici de la noi de acasă, din București, sunt 6927 de kilometri până în Nepal. Aș face 1404 ore dacă ar fi să merg pe jos până acolo. Adică aproape 60 de zile a câte 24 de ore, dacă ar fi să merg încontinuu, zi și noapte. Dar chiar și ursuleții de pluș trebuie să se mai odihnească. Cred că mi-ar lua un an întreg să ajung acolo.
• Dar Panda, acum sunt o mulțime de soluții pentru a călători într-un timp mult mai scurt. Nu mergi pe jos până în Nepal.

• Bine, bine! Plec! Dar sa stii ca eu vreau sa calatoresc pana in Nepal doar pe curcubee de fericire. Ma dau din curcubeu in curcubeu din Romania, trec prin Republica Moldova, prin Ucraina, prin Rusia, apoi prin Kazakhstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Afghanistan, Pakistan, India,…pana in Nepal. Sa tot fie vreo 5 milioane de curcubee până în Nepal.

• Off, ce ursulet visator esti! Pe curcubee nu poti calatori! Curcubeul nu e un loc pe care poți să aluneci. Mami spune că un curcubeu e un arc colorat care apare pe cer atunci când apa de la ploaie se îmbrățișează cu razele soarelui. Dar vezi bine, nici pe apă, nici pe raze nu poți să stai, nu poți să urci, deci nici nu poți să călătorești.
• Atunci vreau sa calatoresc sarind din nor in nor. Asa ca pe o trambulină. Aș sări pe vreo 9 milioane de nori mai mari și mai mici după calculelele mele. Norișori pufoși și moi ca frișca. Din când în când aș mai dormi pe câte un nor. Să ajung odihnit la destinație!
• Draga Panda, cred că ai citit prea multe povești fantastice. Norii nu sunt trambuline pufoase. Ei sunt de fapt niște vapori invizibili de apă  din aer care se condensează în picături de apă vizibile sau în cristale de gheață. Te asigur că nu poți sări pe nori!

Panda s-a culcat în brațele prietenei sale dragi și în vis s-a gândit tot la curcubee și nori.

A doua zi, Maria l-a condus la aeroport, împreună cu părinții săi.

-Este calea cea mai rapidă spre Nepal, dragă Panda. Vei ajunge odihnit și vei fi întâmpinat de un copil care are mare nevoie de un prieten.

Capitolul III. Panda și visul lui Prem

Ursulețul Panda a ajuns după un lung drum cu avionul la Prem (dragoste), un băiețel vesel și curios căruia îi plăceau tare mult animalele. La fel de mult ca și Mariei.  Prem are 8 ani și locuiește de când s-a născut într-un frumos sat de munte numit Balthali.

Satul Balthali înainte de cutremur- sursa foto- aici

 În Balthali sătenii se ocupă cu agricultura. Îngrijesc cu drag livezi frumoase de portocali, cultivă cartofi sau orez pe câmpuri terasate.

Agricultura în satul Balthali- Nepal- sursa foto- aici

Într-o zi frumoasă de aprilie, pământul s-a cutremurat în Nepal, casele locuitorilor din Balthali au fost distruse și mulți oameni au suferit răni grave.

 Când a început cutremurul, Prem dormea în căsuța sa și dulapul cu haine i-a căzut peste piciorușe. De atunci Prem nu a mai putut să meargă. Picioarele i-au paralizat. Iese afară cărat în brațe de părinții săi.

• Ești ca un fulg de nea! Atât ești de ușor, dragul meu Prem! Îi spune mama ori de câte ori îl cară încoace și încolo! Uite, acum că ai o problemă la piciorușe te pot purta în brațe și strânge la piept mai mult timp. Uitasem ce bine e să te am la pieptul meu.

Dar Prem știe că pe mama sa o doare spatele de la atâta cărat. Că ea cară zilnic și apă de la fântână și pietre pentru a construi o nouă căsuță. Că ea și tatăl său aleargă cât e ziua de lungă ba la muncile câmpului care nu pot fi amânate, ba la cules materiale pentru construcția casei lor. Știe că mama e slăbită și obosită. Și mai știe că el va crește, ba va fi poate chiar mai mare decât mama sa, și atunci mamei sale îi va fi cu adevărat imposibil să îl care.

Într-o seară, pe când părinții săi credeau că el doarme, Prem i-a auzit vorbind despre un scaun cu rotile. Un scaun care îl poate ajuta să meargă singur.

• E foarte scump, spuse tatăl. N-o să ni-l permitem  niciodată!

Prem știa că scump înseamnă că e nevoie de mulți bani. Părinții lui munceau la câmp și ceea ce produceau le ajungea pentru a mânca în timpul anului. Nu aveau bani și în majoritatea timpului nici nu aveau nevoie de bani.

• Costă aproape 15000 de rupii scaunul! E o mică avere! îl auzi Prem pe tatăl său spunându-i mamei cu o voce tristă.

15000 de rupii! Se gândi Prem! Nu am văzut niciodată atâția bani. Nici nu cred că există. De ce ar exista atâția bani? Ce să facem cu ei când tot ce e frumos se găsește în poienița mea dragă?

 

 Rupia nepaleză- sursa foto- aici

A doua zi de dimineață Prem era trist și îngândurat. Numărase rupii în gând toată noaptea și se gândea doar la scaunul sau cel cu rotile. Visa cu ochii deschiși cum face întreceri cu cățelul său în scaunul argintiu. Nu stia cum arata de fapt scaunele cu rotile, dar in mintea sa era un scaun de copii, cu roți și argintiu.  Se visa mergând în scaun să privească melcii după ploaie, sau furnicile în timp ce își caută de mâncare. Lui Prem îi plăcea să observe micile animale și insecte cum se joacă, cum mănâncă, cum își fac căsuță din ce găsesc pe lângă ele.

• Bună dimineața, Prem! îi spuse tatăl în timp ce deschidea larg fermoarul cortului să intre soarele.

Prem și părinții lui locuiau într-un cort pe care îl primiseră de undeva. Nici ei nu știau de unde. Casa lor, construită cu mare efort de părinții și bunicii săi, se dărâmase în întregime la cutremur. Nu s-a mai putut salva nimic.

Cort din satul Balthali după cutremur. Sursa foto- aici

 

De atunci, părinții săi mergeau zilnic la râul din apropiere și cărau pietre mari, dar și pietriș și lut pentru a construi altă casă. Culegeau, de asemenea, toată balega de cal pe care o găseau pentru a face chirpici.

Chirpici- sursa foto- aici 

(Ilustrare cu chirpicii si explicații cu privire la compozitia lor si modul in care se fac.)

Prem nu îi răspunse tatălui. Nici măcar nu-l auzise. Era pierdut în gândurile lui. Se gândea că dacă ar avea scaunul său cu rotile ar putea chiar și el să ajute la culesul de balegă. Și-ar confecționa un instrument cu care să poată să adune bălegarul stând în scaun. Ca un fel de lopată cu o coada specială cu care să ajungă la balegă, să o ridice de pe jos și să o pună în sac.

Prem știa că timpul trece repede, că vine toamna și apoi iarna în curând și nu mai puteau sta în cort.

• Prem, haide afară la soare să-i zâmbești. Are nevoie soarele de un zâmbet cald de copil pentru a avea putere.

Mama îi povestise lui Prem, pe când era supărat și trist după cutremur, că soarele se încarcă cu zâmbete de copii. Că atunci când copiii râd li se luminează fața și lumina de pe fața lor urcă până la soare care prinde puteri. Prem știa cât de valoros e soarele cu lumina sa așa că zâmbea mult gândindu-se că ajută florile să crească, legumele să se coacă, pomii să rodească.

Dar Prem nu putea să schițeze nici un zâmbet. Mama intră bucuroasă în cort. Fusese la cules de balegă din zorii zilei și se întorsese cu un urs panda de pluș pentru Prem.

• Uite, Prem! Cineva ți-a trimis tocmai din România acest frumos ursuleț de pluș să îți mai țină de urât cât noi mergem să căutăm materiale pentru casă.

Lui Prem, însă, nu-i trebuia nici un ursuleț de pluș, doar un scaun cu rotile. Așa că nici măcar nu se uită la ursuleț și cu privirea întoarsă îl aruncă pe jos.

Capitolul IV. Prem și Panda caută soluții

Mama și tatăl îl îmbrățișară pe Prem, îl scoaseră pe scăunel în fața cortului, îl sărutară pe frunte și își luară rămas bun:

• Prem, dragul nostru, știm că ești trist și am vrea să te ținem în brațe toată ziua. Te rugăm să rămâi aici cu noul tău prieten pentru că noi mergem să mai adunăm materiale pentru noua noastră casă. Uite, aici, lângă tine ai ceva de mâncare. Sper să îți ajungă până diseară.

Prem rămase tăcut în fața cortului. Se gândea numai la cele 15000 de rupii și la scaunul său și sentimentul neputinței îi cuprindea toată ființa.

Până la cutremur avea impresia că orice își va dori să facă, va reuși. Dar viața sa devenise foarte complicată. Mama îi spusese că accidentul care i-a paralizat picioarele îl va face mai puternic și că va găsi în el puteri nebănuite. Dar Prem nu se simțea deloc puternic. Se simțea slab și neajutorat. Dar mai mult decât atât, se simțea inutil. Era trist că nu-și putea ajuta părinții să construiască o nouă casă.

-Auzi! Un ursuleț de pluș! De parcă o jucărie ar putea să mă ajute cu ceva!

– Te văd trist, se auzi deodată o voce caldă de lângă el. Fetița care m-a trimis la tine mi-a zis că voi înveseli un copil trist! Dar pe cuvânt dacă mă pricep să te înveselesc.

– Da, sunt trist! Ce știi tu despre tristețe?  Ești doar un ursuleț de jucărie!

– Offf, mă simt atât de neputincios că nu te pot ajuta să fii vesel. Am călătorit câteva mii de kilometri până la tine și m-am tot gândit de ce-or fi triști copiii în Nepal și cum pot eu să-i înveselesc. Mă gândeam că nici n-o să știu în ce limbă să vorbesc, dar iată, că printr-o minune, vorbim aceeași limbă.

– Off, ursule. Neputincios mă simt și eu! Nu-mi mai pot folosi picioarele. Sunt legat de locul ăsta și nu pot să-mi ajut părinții să construiască o căsuță nouă. Vine iarna și înghețăm cu toții în cortul ăsta. Ne acoperă zăpada.

– Știu! Dacă te ajut pe tine să nu mai fii neputincios, vei fi fericit. Asta înseamnă că eu te voi face fericit și îmi voi îndeplini misiunea.

– Dacă ar fi așa ușor!… Tu ești un biet urs de jucărie făcut din cârpe. Cum poate să mă ajute un urs de pluș să adun 15000 de rupii pentru un scaun cu rotile?

– Ce sunt alea rupii?

– Bani! Rupia nepaleză e moneda noastră aici în țară. Noi nu prea folosim bani și nu avem deloc.

Așa că habar nu am de unde să adun bani!

• Hmm! Hai să ne gândim puțin ce putem face. Pe aici pe la voi vin turiști în perioada asta?
• Veneau mulți turiști. Zona noastră e foarte frumoasă și turiștii făceau drumeții pe munte, oprindu-se deseori să mănânce și să se odihnească în satul nostru. Dar de când a fost cutremurul nu au mai venit turiști. Mai apare câte un om necunoscut din când în când și ne mai aduce câte ceva de mâncare.
• Mda, cred că turiștii se tem de vreun nou cutremur. Și momentan evită zona. Dar când lucrurile se vor mai calma eu cred că vor reveni turiștii.
• Așa, și eu tot nu înțeleg. Cum mă ajută pe mine că vin turiștii?
• Păi turiștii caută mereu să cumpere ceva ca amintire. Ceva frumos de pus în casa lor care să le amintească de frumusețea pe care au văzut-o aici.
• Și oare aș putea să fac eu ceva atât de frumos încât cinevă să dea măcar o rupie?
• Sigur că ai putea! Ia spune, ție îți place să pictezi? Fetița de la care am plecat era foarte fericită când picta ceva, așa că i-am spus să nu mă trimită în Nepal fără un set nou de acuarele. Am impresia că acuarelele aduc fericire, așa că nu am plecat la drum fără acuarelele fericirii.
• Înainte de cutremur aveam și eu acuarele și pictam flori, frunze si animale. Îmi plăcea să le redau cu ochii inimii mele pe o foaie albă. Dar la cutremur am pierdut tot. Dar chiar și așa, cine ar cumpăra niște desene pictate de mine? Și nici măcar foi albe nu mai am.
• Off, foi am uitat să iau și eu. Dar am putea picta altceva. Ceva mai durabil, care să fie cu adevărat o amintire.
• Știu! Aș putea să pictez pietre de la râu! Mereu am fost fascinat de forma și culorile lor. Aș putea picta pe fiecare piatră câte un simbol al țării noastre. Astfel încât să fie cu adevărat un souvenir care să amintească de Nepal.

(Ilustrare: O pagină cu maxim 10 simboluri desenate și explicate)

• E o idee minunată!
• Off, dar câte ar trebui să pictez? Oare plătește cineva o rupie pentru o piatră frumos pictată? În cât timp o să pictez 15000 de pietre?
• Păi de ce să pictezi 15000 de pietre? În țara de unde vin eu tot ce e lucrat manual, și nu de către o mașină, este considerat extrem de valoros. Adică scump. Oamenii care cumpără astfel de obiecte prețuiesc munca, efortul și talentul artiștilor care le fac. Eu cred că ar trebui să faci 100 de souveniruri și să le vinzi cu…
• 150 de rupii/ bucata? Crezi că cineva ar plăti un astfel de preț?
• Sigur că da! Poate și mai mult!
• Păi să mă apuc de treabă, atunci! O să lucrez fără pauză pentru că vreau să termin toate pietrele pictate săptămâna asta. Nu știm niciodată când apar turiștii.

Capitolul V. Pietrele lui Prem

Prem avea chiar lângă el pietre potrivite ca dimensiuni strânse pentru casă. Se gândi cu cât efort au strâns părinții săi pietrele și ezită puțin.

• Dacă nu-mi cumpără nimeni pietrele?! Ei, ce prostie, dacă nu le cumpără, asta e, le punem la casă gata pictate. Mare pierdere.
• Luă pensula, acuarelele, apa pe care i-o lăsase mama de băut și încet încet, până seara reuși să picteze 10 pietre.

(Ilustrație cu pietre pictate cu simboluri.)

• 10 pietre pe zi….oftă, Prem. Asta înseamnă că voi termina abia în vreo 10 zile. Până le vând, până iau scaunul, până pot pleca să ajut la cules de pietre….Offf, trece timpul.

A doua zi, Prem văzu că deja picta cu mai mare abilitate pietrele. Repeta simbolurile din prima zi și aveam deja experiență. Așa că în a doua zi reuși să picteze 15 pietre. Socotise el că pentru a termina într-o săptămână trebuie să picteze cam 15 pietre pe zi, in cele 7 zile. Așa că după a doua zi de muncă s-a culcat fericit.

Părinții lui Prem nu înțelegeau de ce acesta picta pietre, dar erau bucuroși că Prem nu mai era trist și se uitau cu admirație la micile opere de artă ale băiețelului lor.

În ziua a treia, Prem pictă 17 pietre, așa că în mintea lui socotise că a mai recuperat 2 pietre din ce nu pictase în prima zi.

În ziua a patra, Prem s-a simțit puțin obosit, așa că nu a reușit să picteze decât 13 pietre. Era din nou cu 2 pietre în minus, plus cele 3 rămase din prima zi. Așa că s-a culcat devreme pentru ca a doua zi să fie mai productiv.

În ziua a cincea, Prem a pictat doar 15 pietre. Ar mai fi pictat dar s-au terminat vopselele.

Seara, mama l-a găsit pe Prem supărat.

• Ce te necăjește, dragul mamei?
• Sunt supărat pentru că nu mai am vopsea cu care să pictez pietrele mele.

Mama se gândi și răzgândi toată noaptea, îl sărută pe Prem în somn și dimineață îi dădu două vase cu vopsea proaspătă.

 (Ilustrații cu grămezile de pietre realizate în fiecare zi pentru a putea fi numărate și vizualizate cantitativ. ) 

• Uite, puiule. Ți-am făcut niște vopsea naturală. Sper să te ajute în munca ta de artist.

Mama își transformase în vopsea mâncarea sa pe două zile. A presat sfecla și morcovii și a obținut sucul lor care era numai bun pentru pictat.  A păstrat pulpa de la morcovi și sfeclă și i-a făcut lui Prem o salată foarte hrănitoare pentru masa de prânz.

 La finalul celor 7 zile, Prem avea chiar 102 pietre frumos pictate. Le așezase frumos în fața cortului ca la o expoziție și spera să apară  turiști pasionați de țara sa, de cultura, valorile și simbolurile ei.

Capitolul VI. Turistul

După ce a terminat să picteze pietrele, Prem a așteptat 10 zile fără să vină nimeni măcar să le vadă. Își pierduse speranța că va vinde vreodată o piatră și se gândea ce altceva ar mai putea face.

În a unsprezecea zi trecu pe la cortul lor un om căruia îi era foarte sete. Prem avea puțină apă, porția sa pe toată ziua.

• Off, mi-e tare sete! Aveți aici ceva apă? Vin de departe și mi-am terminat sticla cu apă!
• Uitați apa aceasta! Îi spuse Prem omului întinzând sticluța sa cu apă! Mie oricum nu-mi mai trebuie nimic.
• Bărbatul a băut doar două guri de apă, pentru a fi sigur că îi mai rămâne copilului și îl întrebă îngrijorat:
• De ce zici că nu îți mai trebuie nimic? Ce te întristează, copile?
• Sunt neputincios! Nu pot sa-mi ajut părinții să construim o căsuță! Nu-mi pot mișca picioarele!
• Înțeleg că ai vrea să te simți util familiei tale. Să îi ajuți și să muncești cot la cot cu părinții tăi!
• Da, asa e! Dar ce pot face eu fără picioare? Mâinile mă ajută foarte puțin dacă nu am și picioare. Mâinile m-au ajutat să pictez toate aceste pietre. Dar la ce îmi folosesc dacă nu pot să le duc la oraș? Aici la noi rareori ajunge cineva. Cât timp trebuie să treacă pentru a ajunge la noi 100 de oameni care să cumpere 100 de pietre? Daca vine un om la 10 zile să cumpere câte o piatră, vor trece 1000 de zile până voi vinde toate pietrele. Ce plan greșit am avut!
• Zici că tu ai pictat toate aceste pietre? E o adevărată colecție! Mi-ar plăcea să o am în magazinul meu de obiecte cu amintiri din Nepal. Cam cât costă toată colecția?
• 15000 de rupii! Dar v-o dau gratis, oricum nu sper că voi reuși să le vând. 1000 de zile înseamnă mai bine de 3 ani, iar eu am nevoie să le vând în maxim o săptămână.
• Off, n-am nici o rupie la mine, copile. Îți dau în schimb niște bancnote. Uite, două bancnote pentru toată colecția.

Prem primi bancnotele fără a se gândi că au vreo valoare. Le puse în buzunarul hainei murdare de pe el. Panda nu mai văzuse nici el astfel de bancnote, așa că nu avea nici o idee cât valorează.

Capitolul VII- Munca împlinește visele

Seara, când părinții s-au întors de la câmp, l-au găsit pe Prem îngândurat. Prem căuta alte soluții pentru a se putea deplasa. Poate ar trebui să învăț să mă târăsc ca o râmă. Sau să merg în mâini! se gândea Prem.  Se aseză pe burtă și începu să se târască. Dar se deplasa foarte greu. Din buzunar îi ieșiră cele două bancnote. Tatăl le ridică curios și le analiză pe toate părțile.

• Fiule, de unde ai aceste bancnote?
• Le-am primit de la un bărbat care mi-a cumpărat colecția de pietre pictate. Am văzut că scrie 100 pe ele, deci am 200. Mie mi-ar trebui 15.000.
• Ce ai vrea să faci cu 15000 de rupii?
• Să cumpăr un scaun cu rotile cu care să pot merge cu voi la strâns materiale pentru casă. Să vă ajut.

În timp ce tatăl, emoționat, lăcrimă în colțul ochiului, mama îi luă bancnotele din mână și se uită la ele cu atenție:

• E Benjamin Franklin! Omul cu fruntea mare și privirea blândă. Sunt dolari. Am mai primit un Benjamin acum câțiva ani pe un covor țesut de mine într-o iarnă. 200 de dolari sunt cam 20.000 de rupii nepaleze, dragul meu! Mâine de dimineață mergem la oraș să căutăm scaunul de care ai nevoie!

Sursa foto- aici

Lui Prem nu îi venea să creadă ceea ce aude. Își imagina cele 15000 de rupii nepaleze ca un sac mare cu monede pe care le tot numărase în gând. Monedă cu monedă. Nu își imagina că două hărtii cu un domn Benjamin valorează mai mult decât sacul lui imaginar. Își luă în brațe ursulețul Panda și îl strânse tare la piept. A fost prietenul de care a avut nevoie pentru a-l ajuta să se ajute singur.

A doua zi, tatăl veni cu scaunul cu rotile pentru Prem. Toată vara Prem și-a însoțit părinții la muncile câmpului și la adunat materiale pentru casă și în toamnă, cu ajutorul unor săteni prieteni, mama, tata și Prem au reușit să construiască o căsuță nouă.

(Ilustrație cu Prem în căruciorul cu rotile mergând vesel pe colinele din sat)

Prima furtună din toamnă i-a găsit pe cei 3 strângându-se în brațe la fereastra casei lor, ascultând tunetele, privind fulgerele și gândindu-se ce norocoși sunt că sunt sănătoși și împreună.

Panda se pregătea să plece într-o nouă călătorie. Prem l-a îmbrățișat cu bucurie și i-a mulțumit pentru ajutorul său.

-Dragă Panda, i-a șoptit Prem în timp ce își lua rămas bun, mergi în următoarea ta misiune! Tu ești ursulețul fericirii! Sunt sigur că vei reuși să ajuți alți copii să găsească fericirea din viața lor.

Panda era trist că îl părăsește pe Prem, dar era acum mult mai încrezător în forțele proprii. Era mulțumit că reușise să îl ajute pe Prem însă se temea că nu știe încotro va merge și ce va avea de făcut. Viitorul său era necunoscut și asta îl înfricoșa puțin.

Prem i-a simțit ezitarea în gânduri, i-a zâmbit cald și i-a spus la ureche:

• Și te mai rog ceva, bunul meu prieten: să le spui copiilor pe care îi întâlnești că fericirea este atunci când cazi și aluneci ca pe un tobogan drept în brațele deschise ale familiei și prietenilor.

Satul Balthali după cutremur- sursa foto –aici

Citește și Iepurașii s-au trezit! Dar noi?

P.S. Mulțumesc Mirunei (9 ani), lui Ionuț (5 ani) și Ioanei pentru recomandările transmise și entuziasmul cu care au primit povestea în sufletul lor!